Exegeza isihastă ortodoxă a profesorului Ioan Cornoiu

Născut în București în 1821, a fost atras de viața isihastă de la Cernica, unde a intrat în 1841 sub oblăduirea starețului Calinic, care la cinci ani după închinoviere l-a tuns în monahism cu numele Irodion, în 1846. Atunci când starețul său Calinic a ajuns Episcop de Râmnic în 1850, l-a luat cu el și pe ucenicul Irodion, detașându-l apoi la Schitul Lainici de pe Valea Jiului, unde în 1853 a fost hirotonit preot și numit stareț, în 1854.

Unul dintre cei dintâi profesori de Exegeză a Noului Testament și, mai târziu, decan al Facultății de Teologie din București a fost profesorul dr. Ioan Cornoiu, care din copilărie se aflase sub îndrumarea duhovnicească a protosinghelului Irodion, cel care i-a și împărtășit credința ortodoxă isihastă și l-a trimis la Seminarul din Râmnic. Ulterior, profesorul Gherasim Saffirin, viitor Episcop de Roman, l-a recomandat pentru Seminarul Central din București (1877-1880) și Facultatea de Teologie de la Cernăuți, unde a promovat ca doctor în anul 1885. Peste alți zece ani devine profesor titular la Catedra de Noul Testament și de Enciclopedie a studiilor biblice, totodată rămânând să predea și la Seminarul din București. Profesorul Cornoiu a acordat multă atenție elevilor și studenților, fiind foarte apreciat pentru evlavia și competența sa.

Crezul său era datoria față de Biserică, cu care a trăit atât de intens, până la sfârșitul vieții, care avea să survină prematur, la vârsta de 52 de ani, în 1913. Slujirea sa ca laic s-a consumat pentru consolidarea instituțio­nală și canonică a Bisericii. Isihasmul sta­rețului Irodion l-a determinat să rămână în smerenie toată viața, ca într-o trăire monahală interiorizată. Părintele său duhovnicesc contribuise decisiv la orientarea adolescentului spre slujirea lui Hristos în credința cea adevărată.

Chipul isihast al acestui ucenic al Sfântului Irodion, zugrăvit cu atâta dăruire de sine de către un tânăr teolog într-o recentă schiță biografică, publicată la mai bine de un veac de la stingerea profesorului, este atât de potrivit, de a-l pune față în față cu spiritualitatea scolastică apuseană din vremea lui, precum și cu evenimentele din Biserica Romei, în urma Iluminismului din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Dacă despre poetul românilor dintotdeauna și de pretutindeni se putea spune: „Făclie, ce o să-i pese lumii/ Că tu te mistui luminând” (Alexandru Vlahuță), astfel, despre exegeza isihastă pe temeiul trăirii botezului asemănării cu Hristos, despre care Sfântul Chiril al Alexandriei scria că este „în stare permanentă de jertfă în Duhul Sfânt”, asemenea trebuie să mărturisim că isihasmul baptismal al profesorului Ioan Cornoiu este vrednic de a fi considerat o piatră la temelia confesiunilor creștine.

La trecerea neașteptată din această lume, studenții săi mărturiseau cu adâncă durere: „Vom face din mormântul tău altar inimilor noastre și numele tău va rămâne de-a pururi ca o rugăciune pioasă în adâncul nemângâiatelor noastre suflete”.

Diaconul Haralambie Rovența, urmaș al profesorului Ioan Cornoiu la Catedra de Exegeză a Noului Testament, menționa într-un articol aprofundat, intitulat „Studiul Noului Testament la noi în ultimii 50 de ani (1881-1931)”, publicat în numărul festiv al revistei „Studii Teologice”, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la înființarea Facultății de Teologie (1881-1931), tezele de licență dinainte de război, ca anexă la activitatea profesorului Ioan Cornoiu. Acestea au fost lucrate cu deosebită conștiinciozitate, iar unele subiecte rămân singurele tratate până astăzi în domeniul Noului Testament (p. 265).

Isihia teologului român era darul și puterea Sfântului Botez al îmbrăcării vieții lui Hristos, ca o intrare în pământul făgăduit lui Avraam, în „pământul celor vii” (cf. Psalmii 141, 5) atât pentru deschiderea Sfintelor Scripturi, cât și pentru viața în Hristos. Deosebirile dintre Răsărit și Apus încep de la spiritualitatea Tainei Botezului, iar creștinii protestanți sesizează aceste deosebiri.

La Taina Sfântului Botez, teologia scolastică nu ține seama de sintagma „afundare” prin lepădare de sine. În Răsărit, Sfântul Chiril al Ierusalimului arată că harul este bucuria lepădării de sine pentru afundare baptismală, pentru că este bucuria asemănării cu Hristos, Care nu avea nevoie de „afundare”, întrucât El este măsura Tainei Botezului. Arma Adevărului răsărit din pământ la Învierea lui Hristos (cf. Psalmii 84, 12) este „arma” Luminii. În Cateheza I, Sfântul Chiril spune: „Demonul te însoțește cu ademeniri până la apa botezului, dar la afundare rămâne afară”; se lovește de crucea celui botezat.

Mentalitatea scolastică determinată de primat este aceea că Biserica se află deasupra lumii și ține locul lui Dumnezeu, Care este atotputernic întocmai ca și în Lege și transcendent. Revelația apostolică a arătării lui Hristos, la temelia primordială a chipului sfânt al lui Adam, este ignorată cu riscul prefacerii Luminii în întuneric, deoarece Adam, în urma cuprinderii Luminii Sale de întuneric, s-a asemănat cu întunericul trufiei diavolului, care stăpânește lumea (cf. Ioan 5, 19). Calea întoarcerii lumii este, deci, numai lepădarea de sine, pentru darul baptismal al Duhului Sfânt. Fără lepădare de sine (cu mintea), Duhul Sfânt nu poate ajunge la templul inimii, care se umple de idolii poftelor trupești ale celor de jos (cf. Evrei 10, 38-39).

Afundarea este calea „nașterii de sus” prin părtășia la Lumina din Mormântul lui Hristos, singura cale de deschidere a cerului (cf. Psalmii 84, 12). Desăvârșirea Tatălui este Lumina din staulul baptismal prin Cuvânt, a Duhului Sfânt în tăria ei sub cruce și în iubirea de dușmani, care nu poate fi cuprinsă de întunericul din lume, fiind „cetatea cu temelii puternice, al cărei Meșter și Lucrător este Dumnezeu” (Evrei 11, 10).

Mântuitorul Însuși a arătat că „ceea ce la oameni este înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16, 15); „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului Care este în cer” (Ioan 3, 13; 1, 18). Prin Întrupare și Arătare, Dumnezeu S-a revelat ca măsură a întoarcerii lumii, lepădând chipul trufiei diavolului, spre vindecarea neghinei și luarea crucii. În sensul spiritualității patristice răsăritene isihaste, prin botez, cele de sus, din cer, au corespondență numai în cele baptismale de pe pământ, pe care le umple de isihie cerească, așa cum erau și în Adam cel dintâi care avea „Pacea lui Dumnezeu care stăpânește în inimi și covârșește toată mintea” (Filipeni 4, 7). (va urma)