Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Exegeza isihastă ortodoxă a profesorului Ioan Cornoiu (II)

Exegeza isihastă ortodoxă a profesorului Ioan Cornoiu (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Arhidiac. Prof. Dr. Ioan Caraza - 28 Iul, 2022

CITEȘTE ȘI: Exegeza isihastă ortodoxă a profesorului Ioan Cornoiu (I)

Scolastica apuseană consideră botezul o dimensiune „mistică”, de intrare în cele nevăzute și transcendente. Dar sensul lui „mister” nu-l presupune și pe cel baptismal, al lepădării de sine. La rândul ei Reforma care căuta coborârea lui Dumnezeu din transcendența scolastică nu a reușit să descopere dimensiunea baptismală a celor sfinte și luminoase din Mormântul lui Hristos. Lipsa tainei Întrupării lui Hristos ca Adam cel de-al doilea (cf. Romani 5, 14) duce la neputința de a primi Duhul Adevărului, fapt pentru care cerul rămâne închis, căci numai taina Mormântului lui Hristos îl poate deschide (cf. Psalmii 84, 12).

Așadar, este foarte necesar să se țină seama de adâncul Tainei Botezului prin lepădare de sine, ca ușă de intrare în staulul Luminii, în tăria ei sub cruce și în iubirea de dușmani, Lumină care în desăvârșirea ei nu poate fi cuprinsă de întunericul din lume (cf. Ioan 1, 5). Ca problemă de cadru, deslușită prin Jertfa și Învierea lui Hristos, oricât de științifice ar fi lucrările despre botez, acestea riscă să ignore harul tainei Întrupării și a Răscumpărării și să deformeze spiritualitatea autorilor patristici răsăriteni.

Aceste aserțiuni au ca scop nu acela de a pune în umbră creștinismul apusean, ci bucuria de a trece, cu ajutorul credinței adevărate, la darul negrăit al Duhului Sfânt. Viața celor plini de darul isihast al Botezului împăcării cu Dumnezeu, precum cea a profesorului Ioan Cornoiu, se cade a fi pusă în lumină pentru a lua aminte cum și-au sfârșit viața și a le urma credința (cf. Evrei 13, 7). Viața teologului Ioan Cornoiu are, într-adevăr, acea exegeză isihastă care „aude glasul Fiului lui Dumnezeu” spre înviere duhovnicească (cf. Ioan 5, 25).

Un eveniment contemporan cu perioada în care a trăit profesorul bucureștean, la care s-a ajuns prin frământările provocate de iluminismul raționalist din secolul al XVIII-lea, poate fi considerat o scânteie isihastă în exegeza apuseană a Sfintei Scripturi. Astfel, începând din a doua jumătate a secolului următor, un exeget scolastic din Franța, Alfred Loisy (1857-1940), a provocat o mișcare în sânul catolicismului, numită „mișcarea modernistă”, prin care se cultiva exegeza biblică numai în sens istoric. Această mișcare a fost considerată periculoasă pentru credința scolastică, iar inițiatorul ei a fost excomunicat în anul 1908, de către Papa Benedict al XV-lea.

Însă un alt teolog apusean, M.J. Lagrange (1855-1938), întemeietorul Școlii Biblice de la Ierusalim, cu periodicul de mare însemnătate Revue Biblique, a preluat ideile filozofului francez Maurice Blondel (1861-1949), care în doctrina sa arăta că atât pentru teologie, cât și pentru exegeză este necesar să se insiste nu asupra transcendenței, ci asupra imanenței, arătând lacunele filozofice ale exegezei moderne. Cea mai gravă dintre aceste lacune era cea a ignorării diferenței profunde dintre „istoria ca știință”, care cercetează faptele trecutului numai sub aspect exterior, empiric, și dintre „istoria reală”, în care faptele sunt determinate de o finalitate care le orientează spre viitor.

După moartea lui M.J. Lagrange, ideile lui Maurice Blondel au fost preluate de către teologul Henri de Lubac (1896-1991), subliniind continuitatea duhovnicească dintre istoria reală și viața Bisericii, adică Tradiția. Ideile lui Maurice Blondel l-au ajutat să recupereze Patristica din punct de vedere ermineutic. Henri de Lubac transpune conceptul de profunzime a realităților istorice asupra Cuvântului lui Dumnezeu, denumindu-L, ca și Fericitul Augustin, „mira profunditas”.

În lucrarea sa Scriptura în Tradiție (1966), Lubac arată exegeza spirituală în sensul celei patristice, începând cu cea a lui Origen. A inau­gurat astfel, în 1942, colecția patristică Sources Chrétiennes, cu diverse comentarii biblice ale lui Origen, având introduceri din partea sa. În 1950, același teolog apusean a publicat lucrarea despre exegeza lui Origen: Histoire et Esprit, deoarece sensul literar predominant în disputa acerbă - Reformă/Contrareformă - ducea la pierderea sensului divin.

Istoria bisericească are la temelie pe Mirele de la Betleem (cf. 1 Corinteni 3, 13), ca Dumnezeu-Imanuel, în care viitorul este ascuns în mod tainic în cele ce au fost în istorie, căreia îi revelează adâncul ei baptismal prin Întrupare și Sfântul Botez. Revelația divină este ascunsă în istorie datorită profunzimilor ei, perceptibile la suprafață în lume numai după reperele vieții creștine, pe care însă „istoria ca știință” le consideră „neștiințifice”. Pentru Henri de Lubac Dumnezeu este prezent în istorie, Se revelează în istorie, și Se seamănă în istorie, conferind realităților istorice o profunzime a lor.

Strălucite aprecieri privind viața și opera lui Henri de Lubac le aduce, însă, un mare teolog ortodox român: diacon profesor Ioan I. Ică de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Prin conexiunile sale enciclopedice, profesorul Ică expune magistral firul gândirii unice a lui Henri de Lubac, de pildă în studiul „Henri de Lubac - In memoriam” (Revista Teologică, 5/1991).

Reabilitarea teologului apusean a avut loc în 1960, când Papa Ioan al XXIII-lea l-a solicitat la Roma pentru colaborare în comisia de pregătire a Conciliului II Vatican (1962-1965).

Cadrul baptismal isihast al lui Henri de Lubac ridica, în Apus, un semn de întrebare în legătură cu scolasticismul axat pe Primat și construit pe atotputernicia și transcendența divină, cărora Biserica Romană le ia locul în istorie, și pe necesitatea conceperii harului ca energie creată, spre a corespunde corsetului juridic ecleziologic romano-catolic. De aceea, Henri de Lubac, atât de apropiat de isihasmul baptismal ortodox, a fost reașezat, după moartea sa, pe terenul misticii transcedentaliste. Greutatea schimbării cadrului scolastic s-a făcut simțită și la alți însemnați teologi scolastici. Astfel, Jean Denis Kraege respinge hristologia de jos în numele transcendenței divine scolastice, ignorând pe Dumnezeu ca temelie a existenței. De aceea, el vorbește de o „hristologie paradoxală” și propune o nouă redactare a Evangheliilor, ignorând total exegeza isihastă.

Această problemă de cadru a scolasticii ignoră total avantajul trecerii, după Iluminismul raționalist, de la „sola scriptura” la „Hristos istoric”, în protestantism, și de la Scriptura ca proprietate a Bisericii, și nu a Pantocratorului, la Hristos al Bisericii și Scriptura la inima Pantocratorului, așa cum este Hristos zugrăvit în adâcul de sus al turlei mari de la lăcașurile ortodoxe. Inerția cadrului scolastic apusean a dus și la alte evoluții. În alte studii publicate după plecarea sa la Domnul, Henri de Lubac este reîncadrat în mistica transcedentalistă scolastică, ceea ce el nu ar fi acceptat, mai ales că nu se mai menționează deosebirea dintre „istoria ca știință” și „istoria reală”.

Prin Întrupare, supranaturalul nu este decât calea nașterii din duh, prin Jertfa lui Hristos spre Înviere. Acest aspect duhovnicesc, prin lepădare de sine, spre naștere din duh prin Botez este, la Lubac, o apropiere de spiritualitatea isihasmului baptismal, a teologului român Ioan Cornoiu. În același spirit apusean s-au scris articole despre Henri de Lubac uneori și în spaţiul ortodox, fără a se face deosebirea dintre transcendența de sus și cea imanentă, isihastă prin botez.

Însă pentru asemănarea lui Henri de Lubac în credință și evlavie cu teologul isihast Ioan Cornoiu, cel dintâi ar putea și el fi canonizat în Apus. Nu sunt de folos disputele asupra mentalității scolastice de cadru din Occident, ci nădejdea la care cheamă Hristos cu râvnă sfântă, „ca cel de pe casă”, ale cărui lucruri sunt în casă, să nu se pogoare să și le ia, iar „cel de la câmp” (în sensul răspândirii sociale a Scripturii) „să nu se întoarcă să și le ia” (cf. Luca 17, 31), ci și unii, și alții să se bucure de existența acestora și să ferească pe cei păstoriți de deznădăjduire.

Aducându-și darurile la Betleem cei trei magi, comparabili cu cele trei mari confesiuni creștine, să se bucure de arătarea prunciei veșnice a chipului slavei lui Dumnezeu, sfințit prin Jertfă ca Adevăr dovedit la Înviere, și să cinstească împreună cu îngerii pe Stăpânul lor Care a primit să vină prin Maica Sfintei Sale Întrupări și să primească la Botez Duhul Sfânt, în sensul „îndreptării cu Duhul” ca revenire la harul și Adevărul Său din veci (cf. 1 Timotei 3, 16). Această taină a fost ascunsă din veci și rămăsese neștiută și îngerilor.

Citeşte mai multe despre:   isihasm  -   Sfânta Scriptură  -   Profesor Ioan Cornoiu  -   botez