„Fratele nostru este viața noastră!”

Postul cel Mare este un timp al regăsirii de sine. Angajamentele noastre față de lume, grijile, ­cohorta obligațiilor de zi cu zi cad în plan secund. Ne amintim că, mai presus de toate, suntem ființe plămădite după chipul și asemănarea Chipului - Iisus Hristos. Ne amintim că scopul vieții creștine ­este comuniunea cu El, „Calea, Adevărul și Viața”. Părăsind cele ale lumii, exterioritatea absorbantă, mintea noastră se întoarce „acasă”, din vagabondajul ei: ne cufundăm în noi înșine, atenți la miș­cările fine ale sufletului.

Ca un străjer încercat, mintea veghează la gândurile și dispo­zițiile rele, care ame­nință să ne arunce, pentru a câta oară?, în mrejele vechilor păcate și patimi. Redescoperim valoarea revigorantă a postului, prin care sufletul nostru devine stăpân peste trup. Când postim, gândurile toxice, pornirile pă­timașe ale inimii slăbesc în inten­sitate, izbindu-se ca de un scut nevăzut. Gândul la Dumnezeu devine un filtru al mișcărilor psihicului nostru: în lumina lui deslușim toate umbrele din lăuntrul nostru.

Tot acest efort de interiorizare întru Hristos, pentru Hristos este benefic ființei noastre, în integralitatea ei. Nu trebuie totuși să ignorăm o dimensiune importantă a existenței noastre spirituale: relația cu semenii noștri.

Suntem ființe deschise spre ceilalți. Trebuie să părăsim „zidurile” citadelei în care tronează iubirea pătimașă de sine, atenți la durerile și poverile care apasă asupra semenilor noștri, ame­nințând să-i strivească.

Textele liturgice, rugăciunile care ne mângâie auzul în biserică, în această perioadă, ne înmoaie inima, topind sloiurile de gheață cu care am „pavat-o”. Spre exemplu, înveșmân­tându-ne sufletul în cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, îl implorăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de duhul demonic al stăpânirii semenilor (atât de cotropitor în vremurile noastre) și să ne dăruiască gând smerit și dragoste.

Dacă vrei să te asculte Dumnezeu, nu-l mâhni pe aproapele tău

Viețile cuvioșilor, mărturisitorilor, sfinților ne vorbesc, la rândul lor, despre importanța pe care o are aproapele în vindecarea noastră de patimile care se fac zid între noi și Dumnezeu. Cu ani în urmă, am ajuns în căsuța părintelui Proclu, din satul Metocul Bălan, răsărită la hotarul care despărțea plaiurile, pădurea, munții neatinși de mână omenească de lumea civilizată, dar pe alocuri atât de artificială și de robotizată a omului contemporan. Privit dintr-o altă dimensiune, monahul Proclu - împuținat la trup, care ne vorbea cu ochii inundați de lacrimi despre dragostea Maicii Domnului - era un munte de smerenie. Dar și un izvor nesecat de grijă și compasiune pentru durerile credincioșilor care îi treceau pragul chiliei. Cu greu ne-am despărțit de el, după câteva ore de binecuvântată sfătuire, și de cămăruța sa de primire, ­populată de icoane fel de fel, ­umplută de un har aproape palpabil. Dar nu am plecat pe drumul întoarcerii spre casă cu mâna goală: ne-a spus că dacă vrem ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie să avem grijă să nu-l mâhnim pe semenul nostru. Altfel, Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, iar la ceasul rugăciunii nu o să ne mai putem ruga. Tot atunci bătrânelul purtător de Dumnezeu ne-a sfătuit ca, atunci când vom fi ispitiți să îi reproșăm ceva aproapelui nostru, să ne spunem „nu o să-i zic azi, ci mâine”. Și până mâine ispita - de a răspunde la reproș cu reproș, la osândire cu osândire - va dispărea. Mi-am amintit atunci de rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru „întregul Adam” și de învățătura sa: „Fratele nostru ­este viața noastră”.

Gustave Flaubert cunoștea bine Patericul

Patericul egiptean ne vor­bește, la rândul său, de impor­tanța virtuților care îl vizează pe semenul nostru, fără de care mântuirea sufletului ne este primejduită. Sfântul Antonie cel Mare sfătuia: „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”. Regretul ­Avvei Agathon l-a inspirat pe Gustave Flaubert, părintele realismului literar, care a scris mai apoi memorabila Legendă a Sfântului Iulian Ospitalierul: „Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu și eu să-l iau pe al lui, aș fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desă­vârșită”. ­Într-adevăr, cine poate pretinde că a atins asemenea culmi de ­iubire a semenilor?!

Conștienți fiind de moliciunea, ba chiar de nevolnicia noastră, putem, în schimb, să cultivăm acele virtuți mai la îndemâna noastră: nejudecarea aproapelui nostru, blândețea, milostenia, negrăirea de rău, iertarea, neținerea de minte a răului pe care ni l-a pricinuit cineva.

Tot despre Avva Agathon citim că de fiecare dată când vedea ceva condamnabil, reușea să nu judece, spunându-și: „Să nu faci asta, Agathon!”, „iar mintea sa se liniștea pe dată”. Avva Visarion aflându-se odată într-o biserică, în care s-a întâmplat ca un frate care păcătuise să fie gonit afară, s-a ridicat și a ieșit și el din ­biserică, spunând: „Și eu sunt păcătos”.

Cerându-i odată Avva Pafnutie Cuviosului Macarie Egipteanul cuvânt de folos, acesta l-a sfătuit: „Să nu faci rău nimănui și să nu judeci pe nimeni. Păzește aceste porunci și te vei mântui”.

Milostenia și credința ne curăță de păcate

Avva Moise, cel care mai îna­inte fusese tâlhar, învăța că duhul pocăinței, al prihănirii de sine se risipește dacă atenția noastră nu mai este orientată spre propriile păcate, ci spre acelea ale semenilor: „Dacă suntem atenți la păcatele noastre, nu mai vedem ­păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă să-și lase mortul său și să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri față de aproapele tău înseamnă a-ți duce păcatele proprii și a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău. Să nu faci rău nimănui și să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l disprețui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său și nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Nu fi alături de cel care bârfește, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu dușmăni pe nimeni și nu ține dușmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-și dușmănește aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puțin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin”.

Virtutea blândeței domolește și stinge mânia - „vinul dracilor”, cum o numea Evagrie Ponticul. Ea este semnul smereniei și al faptului că în sufletul respectiv și-a făcut sălaș Duhul Sfânt. La rândul său, milostenia este mântuitoare. Avva Pimen învăța: „Lucrează cât poți cu mâinile, ca să faci milostenie din câștig. Căci este scris: milostenia și credința curăță de păcate (Pr 16, 6). Credința, spunea el, „înseamnă a trăi în smerenie și a face milostenie”. Uneori ne surprindem pe noi înșine că suntem milostivi cu semenii noștri, urmărind însă un scop egoist. Și ne vine gândul: „Mai are sens să fac milostenie?”. Amma Sara ne răspunde: „E bine să facem milostenie. Chiar dacă este pentru plăcerea oamenilor, până la urmă este și pentru ­plăcerea lui Dumnezeu”.

În final, propun spre medi­tație un ultim cuvânt cules din Pateric: Avva Ioan cel Scund spunea deseori - „Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș. (…) Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”.