Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Hristofanii în Vechiul Testament: Cuvântul Domnului

Hristofanii în Vechiul Testament: Cuvântul Domnului

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Theologica
Un articol de: Emilian Apostolescu - 23 Dec, 2021

Într-un articol anterior am avut în vedere credința israeliților Vechiului Legământ în existența lui Dumnezeu ca pluralitate de ipostasuri sau Persoane. Exemplul oferit a fost acela al Îngerului Domnului care, pe baza interacțiunilor Sale cu diverse personaje vechi-testamentare, este identificat cu Iahve, Dumnezeul lui Israel, fiind în același timp o Persoană diferită de Acesta. Atât autorii Noului Testament, cât și Părinții Bisericii au mărturisit că Această a doua Persoană dumnezeiască a devenit întrupată în Iisus Hristos. După cum vom vedea, într-o cheie similară poate fi văzută și Persoana Cuvântului lui Dumnezeu.

În volumul său de teologie biblică, The Religion of the Apostles: Orthodox Christianity in the First Century, pr. dr. Stephen De Young vorbește despre Cuvântul lui Dumnezeu întâlnit în prologul Evangheliei după Ioan, Cuvânt Care există de la început, din eternitate, la Dumnezeu și Care este Dumnezeu (1, 1-2). Autorul arată că în mediul academic există tendința de a privi stabilirea dogmei Sfintei Treimi ca pe un proces evolutiv, în cadrul căruia credința monoteistă simplă a Vechiului Testament se dezvoltă pe parcursul primelor secole creștine, timp în care mai întâi Mântuitorul Iisus Hristos, apoi Duhul Sfânt ajung să fie „priviți” ca Persoane divine. Această tendință se bazează inclusiv pe o interpretare eronată a prologului Evangheliei Sfântului Ioan, pe care unii îl văd ca pe o încercare a evanghelistului, un presupus iudeu monoteist, de a prezenta dumnezeirea lui Iisus Hristos în raport cu Dumnezeul lui Israel. O astfel de interpretare are la bază o lectură filosofică a prologului, influențată spre exemplu de concepții specifice lui Filon din Alexandria sau filosofilor stoici. În aceeași cheie, și hristologia Părinților Bisericii este văzută ca împrumutând conceptul de „logos” din diverse sisteme filosofice, toate acestea în încercarea de a demonstra că există o etapă intermediară între credința în Iisus ca simplu Mesia uman și cea în Mântuitorul Hristos ca Dumnezeu și Om.

Așa cum am arătat și în articolul anterior, toate aceste presupuneri se bazează pe o serie de interpretări eronate ale cuvintelor Scripturii. Din cele mai vechi etape ale revelației vechi-testamentare, Cuvântul Domnului a reprezentat o Persoană a lui Iahve, Dumnezeul lui Israel, nu un concept filosofic. Despre această Persoană vorbesc atât Sfântul Evanghelist Ioan, cât și Filon din Alexandria, care Îl identifică în mod corect pe Cuvântul lui Dumnezeu cu Îngerul Domnului. Din nefericire, cel din urmă caută să integreze acest ipostas în propriul sistem filosofic, abordarea sa fiind oglindită de gnosticii de mai târziu. Sfântul Ioan Evanghelistul, însă, mărturisește că Iisus Hristos, alături de Care a petrecut o bună perioadă pe pământ, este Însuși Cuvântul Domnului devenit Om.

Lecturând cu atenție textul Vechiului Testament, observăm că această Persoană, Cuvântul Domnului, vine în repetate rânduri la diverși profeți. În discursul creștin modern există tendința de a considera Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul Domnului ca referindu-se la Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, în textul biblic cele două expresii apar de sute de ori și niciodată nu sunt folosite în mod direct pentru a desemna Scriptura însăși. Ele desemnează, cu excepția câtorva cazuri discutabile, o anumită Persoană. De altfel, în textul biblic, Scriptura este numită, în mod adecvat, „ceea ce este scris”. Din cauza acestei preconcepții, atunci când citim că a venit Cuvântul Domnului la un anumit profet, ne ima­ginăm deseori că respectivul proroc aude o voce care îi oferă inspirația și autoritatea de a transmite un anumit mesaj de natură spirituală. Însă modul în care Cuvântul lui Dumnezeu este întâlnit pe parcursul narațiunii biblice înfățișează o altă imagine.

„Eu sunt scutul tău”

Cuvântul Domnului apare pentru prima oară în mod explicit în Scriptură în Facerea 15, 1. Acesta îi apare lui Avram într-o viziune, o vedenie, și îi spune să nu se teamă: „Că Eu sunt scutul tău”. Avram înțelege că Cel care i Se arată este Dumnezeu și I se adresează cu „Stăpâne Doamne” (15, 2), mărturisind imediat că nu are urmași care să moștenească binecuvântările primite de la El. Cuvântul Domnului răspunde îngrijorării lui promițându-i un fiu și identificându-Se cu Iahve, Cel ce l-a scos pe Avram din Urul Caldeii (15, 7).

„Cuvântul Domnului era rar”

Secole mai târziu, după ieșirea din Egipt și stabilirea în Canaan, fiii lui Israel trec printr-o perioadă întunecată, cea a judecătorilor, când mare parte din ei pică în idolatrie și, în consecință, sunt asupriți în repetate rânduri de vecinii lor păgâni. Spre sfârșitul acestei perioade situația este atât de sumbră încât, ne spune Scriptura, „Cuvântul Domnului era rar”, fapt indicat de lipsa vedeniilor (I Regi 3, 1). Perioada în care Cuvântul Domnului nu mai este văzut coincide, nu întâmplător, cu cea de după plecarea Îngerului Domnului de la poporul Israel (Judecători 2, 1-4). Relatarea care urmează oferă puțină lumină asupra felului în care profeții interacționau cu acest ipostas al Dumnezeului lui Israel. În toiul nopții, Domnul îl cheamă în repetate rânduri pe Samuel, care crede că aude vocea preotului cu care locuia, Eli, din moment ce Samuel nu Îl cunoștea pe Dumnezeu, întrucât „Cuvântul Domnului nu i Se descoperise încă” (I Regi 3, 7). Odată ce Eli îi explică lui Samuel că Dumnezeu este Cel care îl cheamă, Domnul stă lângă patul tânărului și îl strigă, la fel ca înainte (3, 10). Așadar, Samuel vede o Persoană care se află lângă el și Care îi oferă o serie de vești cutremurătoare despre Eli și familia sa. Din acest motiv, „Samuel s-a temut să-i spună lui Eli vedenia aceasta” (3, 15). Odată cu trecerea timpului, calitatea de profet a lui Samuel devine evidentă pentru toți, întrucât Domnul i Se arată în continuare la Șilo, descoperindu-i-Se prin Cuvântul Său (3, 21).

Venirea Cuvântului Domnului la profetul Ieremia

Capitolul 1 din Cartea lui Ieremia se deschide cu venirea Cuvântului Domnului la profet, căruia îi vorbește (vv. 2, 4). În versetul 7, când vorbește din nou, Acesta este identificat cu Domnul Însuși. Două versete mai târziu, Domnul Își întinde mâna și îl atinge pe Ieremia. În urma vederii Cuvântului Domnului, Ieremia este chemat spre a fi „proroc pentru neamuri” (v. 5). Vorbind despre chemarea sa la apostolat, Sfântul Pavel realizează o paralelă evidentă între chemarea lui Ieremia și experiența sa de pe drumul Damascului (Galateni 1, 11-16). La fel ca profetul, Apostolul este ales de Domnul din pântecele mamei sale pentru a-L binevesti neamurilor.

Toate aceste exemple au rolul de a arăta că, în iudaismul Vechiului Testament, Cuvântul Domnului este înțeles și văzut ca Persoană dumnezeiască ce vine la profeți în mod fizic, concret, și le vorbește. Cuvântul este atât deosebit de, cât și identificat cu Iahve, Dumnezeul lui Israel. De aceea, în prologul Evangheliei sale, Sfântul Apostol Ioan nu face decât să tâlcuiască Scriptura Vechiului Testament, identificându-L pe Cuvântul Domnului văzut în repetate rânduri de profeți cu Iisus Hristos. În Ioan 1, 3, evanghelistul Îl arată pe Cuvânt ca agent al creației, fapt care amintește și de Psalmul 32: „Prin cuvântul Domnului s-au întemeiat cerurile, iar puterea lor, prin duhul gurii Sale” (v. 6). Atunci când Părinții Bisericii vorbesc despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în contextul creației lumii ca gură, cuvânt și duh, aceștia nu inventează analogii trinitare, ci interpretează Scriptura în același fel în care Sfântul Evanghelist Ioan o face. El ne spune că Iisus Hristos este Cuvântul Care „S-a făcut trup” (1, 14), Care a devenit om. Afirmația sa de mai târziu, „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (1, 18), nu invalidează numeroasele viziuni profetice ale lui Dumnezeu. În loc să sugereze că Dumnezeu este cunoscut exclusiv în Persoana Fiului devenit Om - Iisus Hristos, Sfântul Ioan mărturisește că Mântuitorul este Cuvântul Domnului, Cel văzut odinioară de profeți și întrupat în zilele din urmă.

 

Citeşte mai multe despre:   Vechiul Testament