Hristos Cel înviat dăruieşte ucenicilor Săi pacea Sa şi harul iertării păcatelor

Hristos a înviat!

Vecernia din prima zi de Paști, numită în popor și a doua Înviere, ne arată prin Evanghelia sa mai multe adevăruri semnificative, fundamentale pentru credința Bisericii și pentru viața Bisericii și a fiecărui creștin în parte. În primul rând, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morți, în seara zilei Sale de Înviere, vine la ucenicii Săi, care se aflau într-o casă, unde de teamă sau de frică de a nu păți ceva rău, de a nu fi persecutați, aveau ușile încuiate. Iisus nu bate în ușă, nu așteaptă ca să I se deschidă, ci El trece prin ușile încuiate, fără să le spargă, fără să degradeze integritatea ușilor și „a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20, 19)

Aici vedem neobișnuita stare a trupului lui Hristos după Înviere. El a înviat din morți, dar nu mai revine la viața pământească obișnuită, care este adesea limitată de determinismele naturii, de spațiul care limitează pe om, de timpul care-l limitează și de materia opacă, care i se opune atunci când ușile sunt încuiate. Iisus Hristos Cel înviat din morți a intrat într-o altă viață. Învierea Lui nu este reanimarea unui cadavru, cum a fost învierea prietenului Său Lazăr, care după o vreme, deși a înviat, a murit la o vârstă înaintată. Învierea lui Iisus Hristos, așa cum spun cântările din noaptea de Paști, este omorârea morții și începutul unei alte vieți, viața veșnică.

Prin urmare, Iisus surprinde prin faptul că materia ușilor încuiate nu este pentru El un obstacol de a veni la ucenicii pe care îi iubea și pe care voia să îi consoleze și să-i încurajeze. Ei erau într-o stare de neliniște, de tulburare, de incertitudine: ce se va întâmpla cu ei în viitorul apropiat, ce se va întâmpla cu credința lor, cu libertatea lor? Iisus vine ca să le ridice tulburarea, neliniștea, și le spune: Pace vouă! Acest dar al păcii pe care Hristos Domnul îl împărtășește ucenicilor Săi în seara Învierii Sale ne arată că pacea lui Hristos este esențială pentru viața Bisericii. De aceea, de foarte multe ori în timpul slujbelor noastre, arhiereul sau preotul împăr­tășește pacea lui Hristos întregii comunități, zicând: Pace tuturor! Expresia Pace tuturor! este folosită de către Sfântul Apostol Petru (cf. 1 Petru 5, 14), deși Mântuitorul a folosit expresia Pace vouă! Biserica și-a însușit formularea Pace tuturor! pentru a-i cuprinde pe toți cei care sunt și vor fi până la sfârșitul veacurilor adunați în biserică în numele, în prezența și în iubirea lui Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, Capul Bisericii și Mântuitorul lumii.

Deci, cea dintâi învățătură pe care ne-o arată Evanghelia în această zi a Sfintelor Paști la Vecernie este faptul că trupul Mântuitorului Cel înviat din morți este total liber. El nu este un duh, o nălucă, o fantomă care li se arată ucenicilor. Iar pentru a-i asigura că El, Cel înviat, este același cu Cel răstignit, le arată mâinile și coasta Sa (cf. Ioan 20, 20). Trupul Său, deși este înviat din morți, poartă stigmatele sau semnul cuielor în mâini și în picioare, precum și semnul din coasta Sa, semnul lăncii cu care a fost străpuns atunci când Se afla pe cruce și a curs sânge și apă (cf. Ioan 19, 34), adică era dovada că Iisus murise. În Evanghelia de astăzi vedem că Mântuitorul Iisus Hristos, tocmai pentru că trecuse prin ușile încuiate, ucenicii Lui ar fi putut crede că El este o fantomă, un duh. Iar ca să arate ucenicilor că El are trup din carne și oase, le arată semnul cuielor și semnul străpungerii coastei Sale de către lancea unuia dintre soldați. De fapt, Mântuitorul îi asigură pe ucenici, în mod vizual - palpabil, că El este Iisus Cel răstignit, iar acum a înviat. Această atitudine a lui Iisus ne dovedeşte că El este un învățător desăvârșit. El întărește credința ucenicilor Săi, dar în același timp le arată și taina Învierii Sale, care este altceva decât o revenire la viața biologică pământească.

De ce rămân pentru eternitate semnele cuielor şi semnul lăncii pe trupul înviat al lui Iisus Hristos, chiar și pe trupul Lui înălțat întru slavă? Iisus Care a vindecat orbul din naștere, Care a vindecat o mulțime de oameni, putea să vindece semnele cuielor. De ce păstrează în trupul Său înviat și preaslăvit semnele rănilor pe care le-a suferit? Pentru a ne arăta că în Hristos taina Crucii nu se desparte de taina Învierii, că Cel înviat este Cel răstignit și Cel răstignit și îngropat sau înmormântat a înviat. Această prezență a semnelor pătimirii Sale în trupul Său înviat exprimă iubirea Sa milostivă eternă. Cu alte cuvinte, aceste semne sunt florile iubirii Sale milostive, care din răni dureroase s-au transformat în peceți luminoase pentru eternitate, peceți ale iubirii Sale pentru mântuirea lumii: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16).

Prin semnele Pătimirii Sale, rămase pe trupul Său, Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat nu ­neagă şi nu șterge experiența suferinței, ci o asumă şi o transfigurează. Trupul Său cel înviat și preaslăvit interiorizează taina Crucii, iar taina Crucii conţine slava iubirii milostive a lui Hristos. Din acest motiv, Ortodoxia, bazată pe Sfintele Evanghelii, cântă adesea: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim. Iar în noaptea de Paști, noi nu ascundem crucea în dulap sau sub o pânză, ci adăugăm la ea lumânarea Învierii, o ridicăm în văzul tuturor și mărturisim: Hristos a înviat! Iar credincioșii răspund: Adevărat a înviat! Aceasta înseamnă că în Învierea lui Hristos se arată slava Sfintei Cruci, iar în suferințele lui Hristos pe Cruce era ascunsă puterea Învierii Sale, pentru că El S-a jertfit în mod liber, deşi nu avea păcat (cf. Ioan 10, 17-18). El a luat asupra Sa păcatele lumii, în primul rând păcatul neascultării oamenilor față de Dumnezeu, din care derivă toate celelalte păcate. Prin ascultarea Sa până la moarte pe Cruce, Hristos a vindecat păcatul neascultării lui Adam (cf. Filipeni 2, 5-11)

Iisus le-a arătat ucenicilor Săi semnul cuielor și semnul din coasta Sa unde a fost străpuns, dezvăluind astfel taina legăturii interioare dintre Cruce și Înviere. Taina Crucii și taina Învierii nu sunt una lângă cealaltă, ci una în cealaltă. Prin urmare, Biserica a înțeles că iubirea lui Hristos, arătată pe Cruce, rămâne veșnică, fiind iubire smerită şi răstignită, dar biruitoare prin ­Înviere. Această iubire ne-o dăruiește Hristos Domnul în Sfânta Euharistie, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Totdeauna, când ne rugăm lui Hristos Cel răstignit și înviat, primim iubirea Sa jertfelnică, iubire care însă a învins păcatul, iadul și moartea, pentru a ne dărui nouă oamenilor viaţa veşnică.

Cineva spunea că în această lume orice suferință este temporară, după o vreme trece. Dar faptul de a fi suferit nu trece niciodată, adică devine bagajul spiritual al persoanei care a trecut prin suferință, a acceptat-o și a transfigurat-o, iar Dumnezeu a binecuvântat-o și a transformat-o în maturitate spirituală sau în experiență a creșterii duhovnicești.

Evanghelia de astăzi de la Vecernie ne mai spune că Iisus a zis din nou ucenicilor: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Aşadar, îndată după Învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre o trimitere a ucenicilor, fără să precizeze unde. Însă, din Evanghelia după Sfântul Matei și din Evanghelia după Sfântul Luca, se cunoaște că Iisus trimite pe ucenici în toată lumea, nu numai pentru a propovădui sau binevesti evreilor Evanghelia, ci și tuturor popoarelor. Deci, deja în seara Învierii Sale, Iisus îi pregătește pe ucenicii Săi pentru misiune. Această trimitere la toate popoarele explică de ce acest text este citit în mai multe limbi.

În Evanghelia după Sfântul Luca se spune că așa trebuia să fie, adică exista un plan al lui Dumnezeu ca pocăința să fie propovăduită împreună cu iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (cf. Luca 24, 46-47). În acest sens, ucenicii vor fi trimiși din Ierusalim la toate popoarele, pentru a propovădui pocăința și iertarea păcatelor. Aici se vede universalitatea misiunii Apostolilor, încredințată lor de Hristos Cel înviat.

În Evanghelia după Matei, chiar la sfârșit, Iisus spune ucenicilor Săi: Mergând, învățați toate neamurile - faceți ucenici din toate neamurile - botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacului (Matei 28, 19-20). Prin aceasta, înţelegem că Hristos a înviat pentru toate popoarele și că învierea de obște în ziua de apoi sau învierea universală este un dar al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii; indiferent de etnie, toți vor învia: „Aşa cum în Adam toţi mor, în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22). Deci, iubirea lui Hristos este universală. Ea cuprinde întreaga umanitate, dar ea vizează și schimbarea universului actual într-un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 1).

Apoi Iisus Cel înviat a spus ucenicilor Săi: „După cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Şi zicând acestea, El a suflat asupra lor și a zis: Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și celor cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). Această dăruire în arvună a Duhului Sfânt, pe Care ucenicii Îl vor primi în plinătate la Cincizecime, este în mod special harul sau puterea dată ucenicilor de a ierta păcatele celor care se pocăiesc. Însă, pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime se referă la toată lucrarea pe care o vor săvârși Sfinții Apostoli și Biserica Sa, care păstrează credința apostolică şi continuă lucrarea duhovnicească a Sfinților Apostoli.

Prin urmare, este foarte important să se rețină că, pe lângă pacea pe care o dăruiește ucenicilor Hristos Cel înviat din morți, El le mai dăruiește acestora şi puterea iertării păcatelor. După cum ați auzit, în limba română s-a spus: Luaţi Duh Sfânt. Dar în celelalte limbi, pe care le-am auzit acum, nu s-a spus luaţi, ci primiţi Duhul Sfânt, deoarece ucenicii nu Îl iau, ci Îl primesc în dar. Apoi Iisus continuă, zicând: „Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate și celor cărora le veți ține (le veți reține), vor fi ținute (reținute)”.

Mulți oameni nu știu la ce se referă această ţinere (sau reţinere) în a dărui iertarea păcatelor. Însă Sfântul Chiril al Alexandriei ne explică astfel: când Evanghelia zice „cărora le veți ține păcatele, vor fi ținute”, nu este vorba de un refuz al iertării - spune el -, ci de o amânare a iertării credincioșilor care vin să primească iertare, întrucât este nevoie de mai multă pregătire duhovnicească. Hristos a dăruit ucenicilor putere nu numai de a ierta păcatele, ci și de a amâna iertarea păcatelor pentru o pregătire mai temeinică privind primirea a două Sfinte Taine. Și anume, se amână Botezul până când pregătirea catehetică și duhovnicească a candidaților la Botez este considerată suficientă. De asemenea, se amână împărtășirea cu Sfânta Euharistie până când penitentul sau credinciosul care dorește să se împărtășească se pregătește mai bine. Aceasta poate să însemne, de pildă: se împacă mai întâi cu cei cu care este certat și săvârșește fapte de milostenie dacă este lacom sau zgârcit. Aşadar, este vorba de o amânare, nu de un refuz, o amânare pentru o mai bună pregătire duhovnicească.

Spre sfârșitul Evangheliei de astăzi se spune că Sfântul Apostol Toma, numit și Geamănul, nu era de față când a venit Iisus, și, prin urmare, avea îndoieli că Iisus a stat în mijlocul ucenicilor, iar ei au văzut semnele cuielor și semnul lăncii pe trupul Său. Unii spun că Toma nu era un necredincios, ci doar ar fi dorit să aibă aceeași experiență ca ceilalţi ucenici, să-L vadă pe Iisus. De pildă, în acest sens, în traducerea în limba franceză a Evangheliei, Toma nu este numit le non-croyant (necredincios), ci lâincrédule, adică unul care nu dă crezare imediat unei veşti primite, dar nu că n-ar avea credință deloc. Probabil, ucenicul Toma a avut o credință amestecată cu anumită reținere, cu anumită îndoială. Însă, așa cum vom vedea la Duminica Tomei, întrucât Iisus a înțeles că Toma dorește și el să aibă aceeași experiență ca și ceilalți colegi ai lui, a venit în mod special pentru el, i-a arătat semnul cuielor şi coasta Sa şi i-a spus: „Fii credincios, nu necredincios” (Ioan 20, 27). Atunci, Toma a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Era o mărturisire neaşteptată, deoarece, în gândirea religioasă iudaică, Dumnezeu era nevăzut, necuprins și neapropiat, adică inaccesibil. Or, după ce Toma s-a convins de Învierea lui Hristos, el a mărturisit şi credinţa sa în dumnezeirea lui Hristos; el a atins trupul lui Iisus Hristos Cel înviat şi a mărturisit că omul Iisus este cu adevărat Domn şi Dumnezeu, adică Fiul veşnic al lui Dumnezeu Tatăl.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca în aceste zile ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos să simțim că Hristos Domnul, cu iubirea Sa milostivă și smerită, vine la noi chiar și atunci când ușile caselor sunt încuiate, chiar și atunci când noi suntem cuprinși de teamă, de spaimă, de incertitudine, de nesiguranță. El vine să ne aducă pacea Sa, să ne dăruiască lumina Sa, adică sensul vieții - aceasta este Lumina lui Hristos - să ne transforme în apostoli ai Lui, mărturisitori ai Lui, trimiși ai Lui în lume, ca să vorbim lumii despre iubirea Sa, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin!

Predică la Vecernia din prima zi de Paști, numită în popor și a doua Înviere, rostită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, la Catedrala Patriarhală istorică, duminică, 19 aprilie 2020. Text revăzut de autor.