Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este un adevărat izvor de putere spirituală pentru creştini. Aceasta se serbează cu post, pentru că ne aduce aminte de Pătimirile şi moartea Mântuitorului Iisus Hristos în Vinerea Mare. În vechime, crucea era un obiect de tortură destinat deţinuţilor, tâlharilor, răufăcătorilor şi în general tuturor celor care se considera că meritau o moarte ruşinoasă. Mântuitorul Iisus Hristos fiind răstignit pe cruce a înnobilat acest semn, căci din obiect de tortură ea devine pentru creştini semnul iubirii jertfelnice a Domnului Hristos pentru oameni. În momentul în care sângele Mântuitorului Hristos a udat lemnul crucii, aceasta a devenit Altarul jertfirii lui Hristos, altar mai sfânt decât toate obiectele sfinte din templul din Ierusalim. Dar Iisus Hristos Domnul este în acelaşi timp şi jertfa, şi Jertfitorul, şi după cum nu poate exista Altar fără jertfă şi nici jertfă fără Altar, tot astfel din momentul jertfirii lui Hristos, Crucea devine una cu El şi se va numi „Crucea Domnului” (Galateni 6, 14) sau „Crucea lui Iisus” (Ioan 19, 25). Aşadar, Crucea devine mijlocul de răscumpărare şi împăcare a oamenilor cu Dumnezeu.
În această zi sărbătorim amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci. Aşa cum se menţionează şi în Sinaxarul zilei, primul eveniment se referă la descoperirea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către Episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie. Acest fapt minunat se datorează Sfintei Împărătese Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care după îndelungate eforturi a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Înainte însă de a descoperi împărăteasa Elena lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim, fiul ei, împăratul Constantin cel Mare (306-337), a văzut pe cer în chip minunat semnul Sfintei Cruci, alcătuită din stele, şi cu îndemnul: „In hoc signo vinces” - „În acest semn vei învinge”. Văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul a poruncit meşterilor să facă o cruce mare din aur şi din pietre scumpe, care să fie purtată înaintea oştirilor sale. Deci, lovindu-se de oastea lui Maxenţiu, marele Constantin l-a biruit pe acela la Pons Milvius - Podul Vulturului şi a intrat biruitor în Roma, în anul 312. Un an mai târziu, Constantin cel Mare a emis celebrul Edict de la Mediolanum, prin care le era acordată creştinilor libertatea deplină.
Cel de-al doilea eveniment din istoria Sfintei Cruci sărbătorit astăzi este aducerea sau întoarcerea Crucii de la perşii păgâni, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius (610-641), care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, după ce Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor, tot într-o zi de 14 septembrie.
Mântuitorul Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29), ne-a răscumpărat pe noi din blestemul Legii prin jertfa Sa pe Cruce. „Căci Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Galateni 3, 13). Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Cel care a fost răstignit pe cruce, şi după Învierea Sa din morţi a purtat semnele Crucii în trupul Său, adică a purtat semnul cuielor în mâini şi în picioare şi semnul suliţei care L-a străpuns în coastă, ca să ne arate că în Crucea Lui s-a arătat iubirea Lui pentru oameni. De unde ştim că trupul Său înviat şi plin de slavă păstrează semnele crucii pentru eternitate? Sunt foarte multe mărturii în Noul Testament care fac referire la aceasta.
În seara zilei Învierii Sale din morţi, Hristos Domnul a intrat prin uşile încuiate la Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa: şi s-au bucurat Ucenicii văzând pe Domnul (Ioan 20, 20). Apoi, după opt zile, S-a arătat în acelaşi mod tuturor ucenicilor şi lui Toma, pe care l-a chemat să pipăie semnele lăsate de cuie în mâinile sale şi semnul lancei cu care a fost străpunsă coasta Sa. Iar Toma Apostolul avea să exclame: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28), mărturisind astfel dumnezeirea lui Iisus Hristos. De asemenea, în troparul Înălţării Domnului întru slavă la ceruri noi cântăm: „Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor cu făgăduinţa Duhului Sfânt, încredinţându-se ei prin binecuvântare că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii”. Astfel, ucenicii s-au încredinţat, adică au cunoscut că Cel ce Se înălţa de la pământ la ceruri întru slavă este Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, pentru că, odată cu binecuvântarea oferită lor, ei au văzut iarăşi semnele cuielor din mâinile Domnului Hristos, Mântuitorul lumii.
Teologia ortodoxă nu a separat niciodată Crucea de Înviere şi nici Întruparea de Îndumnezeire. Există, aşadar, o relaţie strânsă între Creaţie, Cruce şi Înviere, în spiritualitatea ortodoxă cinstea adusă Sfintei Cruci fiind nedespărţită de lauda Învierii. „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Sfânta Cruce a fost văzută încă de la început ca fiind „puterea lui Dumnezeu”, învăţătură care pentru iudei era sminteală, iar pentru neamuri nebunie (1 Corinteni 1, 18, 23), o piatră de poticneală deci pentru cei necredincioşi. În Ortodoxie, Sfânta Cruce este cinstită prin numeroase cântări, Biserica închinându-i în special trei zile de cinstire: 1 august - Scoaterea Sfintei Cruci; 14 septembrie - Înălţarea Sfintei Cruci şi Duminica a 3-a din Postul Mare, numită şi „Duminica Sfintei Cruci”.
