Îngerii, frații noștri mai mari

Când vorbim despre îngeri, gândul nostru convoacă în egală măsură nevoia de protecție și certitudinea unei prezențe care ne însoțește discret, dar eficace. Însă discreția îngerilor nu înseamnă evanescență, așa cum nici smerenia lor exemplară nu exclude strălucirea care apare uneori înfricoșătoare în fața muritorilor. În Vechiul și Noul Testament, făpturile cerești ni se înfățișează într-o condiție paradoxală: pe de o parte, sunt mesagerii Celui Preaînalt, „epifaniile” Sale, vocile prin care iese din tăcere și Își exprimă voința; pe de altă parte, deși contemplă fața lui Dumnezeu, îi pot însoți pe oameni în împrejurările cele mai diferite ale călătoriei vieții, pândite de primejdii, după cum vedem în cea mai frumoasă ilustrare a pedagogiei angelice: cartea lui Tobit.

Astfel, îngerii se află în condiția deopotrivă înaltă și smerită, în proximitatea lui Dumnezeu și în apropierea oamenilor, având rolul, prin transparența prezenței lor, de a face posibilă întâlnirea. De aceea, imaginea-simbol a rostului pe care l-au primit în creație și în planul mântuirii rămâne scara din viziunea patriarhului Iacob, evocată, la un moment dat, de Hristos Însuși: „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (In. 1, 51). 

Îngerii urcând și coborând între cer și pământ, între Creator și creația sa sensibilă, exprimă dinamismul ascendent și descendent al lumii spirituale, o lucrare nevăzută care, așa cum este interpretată în textele dionisiene, înseamnă o receptare a harului și o transmitere a acestuia către cei aflați pe o treaptă mai jos pentru a-i însoți și susține în urcușul lor spre Dumnezeu. Astfel, îngerii nu coboară, nu ne vin în întâmpinare și nici nu ne stau alături doar pentru a rămâne aici și pentru ca noi să rămânem în situația în care ne găsim, ci pentru a ne inspira urcușul, pentru a ne debloca parcursul și pentru a ne însoți fratern pe cale.

Îi chemăm după numele slujirii, nu după ființa lor

Îngerii sunt frații noștri mai mari: au privilegiul anteriorității, în ordinea creației, și al proximității prime și absolute față de Dumnezeu. Confirmați în libertatea lor de a sluji binele creator, de a fi chipuri lucrătoare ale acestuia, ei formează o lume structurată ierarhic, însă nu mai puțin o arhitectură invizibilă a darului. Făptura lor, a cărei natură profundă este cu neputință de pătruns, după cum ne amintește mereu Sfântul Ioan Gură de Aur, se face cunoscută printr-o dăruire totală în slujirea îndeplinită. Este, poate, motivul pentru care îi chemăm cel mai adesea cu numele funcției lor - „înger” însemnând „mesager”, „trimis” - și nu cu numele care să le indice, fie și de departe, esența pur spirituală. În iconomia slujirii lor, pe care o putem observa de-a lungul întregului Vechi Testament, Întruparea, Învierea și Înălțarea lui Hristos au adus o noutate: rolul lor de mediatori s-a transformat într-unul de slujitori ai trupului tainic al lui Hristos. O imagine simbolică pentru orizontul hristic al mijlocirii angelice poate fi străjuirea de către îngeri a trupului lui Iisus și a mormântului Său. Îngerii încadrează viața lui Hristos ca vestitori ai chenozei Fiului lui Dumnezeu și ai înălțării „la dreapta Tatălui” a umanității asumate.

Întruparea lui Hristos face ca umanitatea să devină evenimentul central al lumii îngerilor

Astfel, „luminile secunde”, după cum îi numea Sfântul Grigorie Teologul, „puterile supracosmice”, „pure”, „duhurile slujitoare” care „subzistă prin voința Tatălui iau ființă prin actul Fiului și primesc desăvârșirea prin prezența Duhului”, după cum apar într-una dintre scrierile Sfântului Vasile cel Mare, „puterile netrupești” care-L slăvesc cu freamăt și cutremur pe Dumnezeu fără a putea să-L privească, după cum ne amintește în predicile sale Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt chemate de Hristos în noua creație pe care o inaugurează prin Învierea Sa. Din mesageri ai Revelației devin „prieteni ai Mirelui”, ocrotitori ai celor ce cred și ai Bisericii, povățuitori ai monahilor și, am putea spune, frați mai mari, împreună-slujitori ai tainei Dumnezeului întrupat. Dacă până la Hristos îngerii erau oaspeții oamenilor, aparițiile lor fiind evenimente ale prezenței transcendenței în lumea aceasta, odată cu Hristos umanitatea a constituit, prin natura asumată de Fiul lui Dumnezeu, evenimentul central și al lumii îngerilor, oaspetele care le-a deschis calea spre a înțelege bogăția „infinit variată” a înțelepciunii lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie al Nyssei și Sfântul Ioan Gură de Aur au scris pagini de o mare adâncime despre felul în care îngerii cunosc „tainele regelui” de la oameni, contemplând Providența și manifestarea înțelepciunii dumne­zeiești în „oglinda pură” a Bisericii, formată după asemănarea lui Hristos.

„Oglinzile transparente” ale luminii divine

Continuând inspirat reflecția Părinților Bisericii asupra rostului îngerilor, părintele Dumitru Stăniloae accentua, la rândul său, „intensificarea” relațiilor dintre îngeri și oameni odată cu Întruparea. Cele două lumi - cea spirituală, a îngerilor, și cea sensibilă, a oamenilor – sunt receptacolele a două moduri ale lui Dumnezeu de a Se revela: pe de o parte, duhurilor netrupești, iar pe de alta, sufletelor întrupate. Or, relația dintre aceste lumi presupune nu doar o alăturare a celor două feluri de a-L cunoaște pe Dumnezeu, ci, mai ales, o întrepătrundere, o solidaritate necesară, o potențare reciprocă, o „comuniune lăuntrică atât de intimă”, scria părintele Stăniloae, „încât (îngerii) pot vedea prin ochii oamenilor ca şi când ar fi ai lor şi pot simţi cu oamenii bucuriile şi durerile provocate în ei de lumea sensibilă”. Deși nu își pot depăși condiția, îngerii și oamenii se apropie datorită harului lui Hristos până la limita supremă dintre spiritual și sensibil, primii ca și cum ar participa la bucurie și su­ferință, ceilalți străduindu-se să dobândească transparența îngerului prin viața duhovnicească și să spiritualizeze materia. Relația reflectă astfel o aspirație comună de a se îm­părtăși de revelaţia pe care Dumnezeu o rezervă fiecărei lumi: vorbind oamenilor prin îngeri și învățându-i pe îngeri prin oameni, pentru ca, într-o fraternitate sporită, ca împreună-slujitori, îngerii și oameni să exprime unitatea creației și sensul ei cel mai înalt.

Fericitul Augustin scria, în De vera religione, că „nu devenim fericiţi văzând îngerul, ci văzând adevărul prin care îi iubim pe îngeri şi-i lăudăm”, pentru că „ceea ce venerează îngerul de­săvârşit trebuie venerat până şi de cel mai de pe urmă om”. Este aici taina acestor liturgi cerești și prieteni ai oamenilor, a căror desăvârșire constă în a fi „oglinzi transparente” ale luminii divine. A fi sub ocrotirea lor înseamnă a-i avea însoțitori pe calea spre cunoașterea adevărului: ei ne vor călăuzi cu grijă neobosită până în pragul întâlnirii tainice cu Domnul, străjuind cămara de nuntă a sufletului și așteptând să se bucure desăvârșit împreună cu noi în ziua neînserată a iubirii.