Interpretarea și înțelesurile biblice în primele secole

În secolul al III-lea intervine un element nou și de mare importanță pentru istoria interpretării textului sacru: vedem că apar primele comentarii complete pentru o singură carte a Bibliei. Nu este vorba despre apărarea tradiției de folosire legitimă a Vechiului Testament împotriva diverșilor adversari: „Aceasta este socotită ca Scriptură creștină, ca una ce trebuie împărtășită comunității. Aceasta implică în mod particular faptul că nu ar fi avut o anumită importanță vreun fragment aparte, ci întregul Vechi Testament în integralitatea interpretării sale”.

O primă mărturie de cercetare a textului sacru, dezlipit de problematica apologetică și polemică, găsim în tradiția răsăriteană, între sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, la Ipolit Romanul: „Exegeza sa sistematică, socotită a fi o întreagă lucrare despre Sfânta Scriptură, cu capitole ample, urmă­rește un progres evident în com­parație cu exegeza Sfântului Iustin, a Sfântului Irineu sau a lui Tertulian”. Ipolit rămâne pe linia acestor autori, reușind să-și contureze propria sa tipologie hristologică, grefată pe tradiția convențională a revelației din Vechiul Testament, după litera și taina lui Hristos, pe care exegetul trebuie să o descopere cu ajutorul Aceluiași Hristos. Tot la dânsul găsim, de asemenea, suprapunerea a două planuri de lectură, lipsită de preocuparea de a repara în orice fel acest raport, precum și absența normelor precise în interpretarea detaliilor.

Sfânta Scriptură în exegeza alexandrină

Mai presus de toate a fost meritul școlii din Alexandria că exegeza scripturistică s-a dezvoltat și s-a afirmat, ajungând odată cu Origen la cea mai amplă și mai organică sistematizare. Opera sa exegetică reprezintă un moment fundamental în istoria interpretării creștine a Scripturii. Aceasta impune raportul ­Vechiul Testament-Noul Testament după tipologia tradițională: „Vechiul Testament reprezintă umbra și imaginea adevărului, care s-a descoperit deplin în Noul Testament. Odată cu el apare interesul extins pentru întreaga Scriptură, prin comentarii sistematice la cărți întregi și cu atenție la unele detalii asupra textului, în timp ce tradiția anterioară s-a refăcut prin unele mărturisiri în anumite locuri privilegiate, prin comentarii concise și uneori derizorii. Mai mult, dacă la autorii precedenți pregătirea filologică era cu totul lipsă, Origen a reușit să-și întemeieze exegeza pe o cercetare preliminară, încercând să privească precis Cuvântul, pentru a putea să pătrundă cât mai adânc înțe­lesurile sale”.

Origen a lăsat o expoziție a metodei sale exegetice în lucrarea De Principiis: „Criteriile pe care le expune rămân acelea din care se inspiră în întreaga sa operă”.

Toată Scriptura, dincolo de sensul literal, oferă un înțeles duhovnicesc mult mai profund, care de regulă le scapă multora. Pe de o parte, pentru a combate alegorismul exegetic al gnosticilor, el susține că cea mai potrivită interpretare trebuie să caute legătura dintre literă și duhul textului sacru; pe de altă parte, în perspectiva mistică a gândirii sale, el aplică o interpretare distinctă a Scripturii, folosindu-se de diferența dintre realitatea sensibilă (sensul literal) și realitatea intelectuală (sensul duhovnicesc), considerând-o pe cea dintâi ca ima­gine și reflecție pentru cea de-a doua, ca punct de plecare pentru a putea trece de la nivelul inferior spre cel superior. Prin urmare, în sens literal, cu funcționa­litatea sa propedeutică, dobân­dește o valoare precisă pentru fraza sa interpretativă, chiar dacă Origen ajunge să-i nege uneori prezența în textele scripturistice.

Sensurile literal şi duhovnicesc în scripturi

Diferența între sensul literal și sensul duhovnicesc al Scripturii este dezvoltată la Origen prin extinderea interpretării duhovni­cești la fiecare etapă a textului sacru și prin deosebirea mai multor forme de înțelesuri duhov­nicești, în consecința influențelor care derivă din alte părți: tipologia tradițională, exegeza cosmologică și antropologică de tipul filonian, tendința, nu numai din partea gnosticilor, spre o interpretare verticală a realității terestre, ca simbol al realității celeste.

În felul acesta, el face distincția între sensurile Scripturii, „literal”, „moral”, „duhovnicesc” sau „mistic”, care corespund împărțirii tripartite a omului „trup-suflet-duh” și, totodată, celor trei niveluri de desăvârșire, „simplu sau de început”, „progresiv”, „perfect” (sempliciores o ingredientes, progredientes, perfecti).

Ideea fundamentală este: Cuvântul lui Dumnezeu e în mod inepuizabil fecund și omul nu poate nicidecum să fie sărăcit de înțelesurile sale: înțelesurile Cuvântului Dumnezeiesc sunt infinite și, în mod paralel, infinite sunt treptele pe care se poate păși într-însul.

În ceea ce privește metoda interpretativă, Origen se folosește de toate procedeele tipice ale tradiției alexandrine: nu numai numerele și etimologiile numelor ebraice, ci și numeroasele parti­cu­larități ale textului sacru (nume de animale, plante, metale etc.) sunt valorificate de el după sensul alegoric.

Tradiţie şi aducere la zi

Pe scurt, la Origen regăsim toate elementele legate de tradiția precedentă, lărgite și aprofundate, totodată, pe baza unei cunoașteri superioare a textului biblic, într-o reflecție exegetică cu mult mai profundă, bazate pe o majoră cu­noaștere critică și, prin urmare, așezate pe un fundament de criterii metodologice precise, organizate și sistematizate într-o sinteză globală, care a condiționat de manieră decisivă întreaga exegeză care i-a urmat.

Infuzia exegezei alexandrine în substanța interpretării origeniste s-a răspândit la scară largă nu numai în Orient, în contextul propagării masive a culturii școlii din Alexandria, fie în Egipt, în afara limitelor înguste ale școlii, fie dincolo de granițele Egiptului, în aria siro-palestiniană, precum și în Occident: teologii alexandrini, palestinieni, sau Părinții Capadocieni și scriitorii occidentali au fost cu toții acaparați într-o mai mare sau mai mică măsură de tendința spre interpretarea alegorică.