Isihasmul și filosofia icoanei baptismale în Tradiția Bisericii de Răsărit

Harul Întrupării arată că Dumnezeu nu mai caută interdicţiile Decalogului, ci mutarea prin har a Legii în inimi pentru vindecare, plinire şi sfinţire. Chipul lui Dumnezeu prin Legea Vechiului Testament urma să devină iarăşi Chipul şi Asemănarea Sfintei Treimi, după care a fost creat şi sfinţit Adam cel dintâi. Viaţa lui Hristos sfinţită prin Jertfa Sa, prin care păcatele noastre care L-au răstignit, L-au dezvăluit pe Cruce ca „Şarpe de aramă” al tămăduirii muşcăturii şarpelui morţii şi L-au dovedit ca „Adevăr”, prin Înviere, pentru îndreptarea noastră (cf. Romani 4, 25), trage ca o lumină popoarele la botez în Numele Său, prin lepădare de sine şi îmbrăcarea vieţii Lui (cf. Galateni 3, 27).

Omul poate să ajungă din nou chip şi asemănare a Sfintei Treimi numai prin botezul în Numele lui Hristos spre înviere ca „naştere de sus” (cf. Ioan 3, 3), prin care recapătă dimensiunile ecleziale primordiale ale Îm­pă­ră­ției lui Dumnezeu, cele ale iubirii de Dumnezeu din toată inima, prin sfințirea Numelui Său la Jertfa lui Hristos și de aproapele ca de sine însuși. Faţa senină arată în icoană plinătatea inimii, care nu este vizibilă, aşa cum nici Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi percepută decât de către cei care o au şi o poartă în inimile lor (cf. Luca 17, 21). Aşa era Faţa Duhului Sfânt în inima lui Hristos revelată în faptele şi în cuvintele Sale, ca o „umbrire cu spatele Său” (cf. Psalmii 90, 4), pentru restaurarea templului Duhului Sfânt din inimile ucenicilor Săi, încât Jertfa Lui să-i poată răscumpăra la Învierea Sa.

În Hristos se poate vedea ce „avere” avea Adam (cf. Luca 10, 30) şi cât de jertfelnică era iubirea lui Dumnezeu care i s-a dat ca o „naştere baptismală de sus”. Astfel, prin cuvintele Domnului, icoana este concludentă numai pentru faptul că ea redă Chipul baptismal al Celui ce vorbeşte. Aşa cum Sfânta Scriptură este un cuvânt fără sunet, tot astfel icoana este un semn văzut pentru Sfinții reprezentaţi. Pentru a deveni icoană, realitatea are în lume nevoie de revelarea adâncului său duhovnicesc baptismal. Astfel, Hristos a întipărit tainic în inimile celor ce urmau Lui duhul Său ceresc pentru botez, la Înviere.

Când Sfântul Pavel chema la urmarea sa, precum şi el însuşi urma lui Hristos (cf. I Corinteni 4, 16), el se folosea de noţiuni iconografice. Astfel, Apostolul reproşa galatenilor: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeți adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?” (Galateni 3, 1). Ca simbol pentru lumea cerească, icoana învăluie şi dezvăluie duhul cel ceresc din inima lui Hristos Care S-a numit pe Sine „Uşa” staulului Duhului Sfânt (cf. Ioan 10, 9). De aceea, icoana trece drept o antropologie teandrică. Hristos este redat în icoană ca imaginea originară a omului, mai ales pentru faptul că existenţa Sa istorică este temeiul baptismal al vieţii omeneşti, ca cel de-Al Doilea Adam (cf. Romani 5, 14).

Icoana are şi avantajul de a reda Întruparea lui Hristos ca pe duhul cel viu în integritatea şi unitatea lui, mai ales după disecarea analitică a Întrupării de către ereziile hristologice din sec. IV-V ale istoriei bisericeşti, în evoluţia lor dialectică. În acest sens, Sfântul Nichifor Mărturisitorul (sec. IX) spune că „icoana evită diversitatea în înţelegerea doctrinei şi contribuie astfel la păstrarea unităţii de credinţă” (Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Antirrhetikos, III, PG 100, col. 391-384). Iar Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Ceea ce cuvântul aduce prin sunet pentru auz, pictura arată în tăcere pentru ochi”; „Cinstirea unei imagini de pe icoană trece asupra celui reprezentat” (Sfântul Vasile cel Mare, La Sfântul Varlaam, 17, 3; Despre Duhul Sfânt, 16, PG 32, col. 149 C).

Locuirea Duhului Sfânt în inimi nu înseamnă că omul dispune de Dumnezeu, ci înseamnă darul plinătăţii inimii, care covârşeşte toată mintea (cf. Filipeni 4, 7). Isihasmul răsăritean trăieşte învierea duhovnicească prin botezul în moartea lui Hristos pentru o viaţă nouă: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani 6, 3-4). Filosofia scolastică transcendentalistă este imaginea contrară a ima­ginii baptismale a icoanei.

Isihasmul este filosofia icoanei baptismale a naşterii din nou în Hristos. Prin Întrupare Dumnezeu a venit în ajutorul neputinţei omului de a se deschide adâncului baptismal. Lumea riscă să rămână mai curând în întunericul de deasupra icoanei lui Hristos, şi anume în neputinţa de a se deschide transcendenţei baptismale a Duhului Sfânt, pentru care numai Hristos este „Uşa” de intrare prin coborâre, ca Cel care deschide inimile (cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos, adevărata noastră transcendență”, în: Gândirea, 1/1943, pp. 9-10). La ieșirea din Egipt ca lucrare a Sfintei Treimi, Hristos este simbolizat prin toiagul lui Moise, care deschide adâncul baptismal izbăvitor, după ce Tatăl a uns pragul de sus cu sângele Mielului pascal. Însă, pentru păstrarea adâncului baptismal prin trecerea pascală spre izbăvire, Duhul Sfânt este acoperământ baptismal ca lumină sub Cruce. Dar, pentru Israel, acest acoperământ avea să fie numai Legea de pe Sinai ca o garanție a păstrării adâncului baptismal și pentru asigurarea titlului de popor „ales” al lui Israel.

Isihasmul, care este un răspuns la rătăcirea iconoclastă, nu era nimic altceva decât o interpretare a imaginii cereşti a icoanei Întrupării Domnului, a cărui Înviere este mărturia Adevărului baptismal al vieţii Sale. Cu acest temei, isihasmul se înţelege pe sine ca pe o mişcare baptismală. Pentru ucenicii lui Hristos, deschiderea staulului izbăvitor prin învierea cu duhul din moartea sufletului s-a făcut cu preţul Jertfei Sale răscumpărătoare.

Simbolul acestei deschideri este împrejurarea când, la ieşirea din Egipt, Moise a strigat către Dumnezeu, Care i-a replicat cu îndemnul: „Ce strigi către Mine? [...] Ridică-ți Toiagul și îţi întinde mâna asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării ca pe uscat” (Ieşirea 14, 15-16). Prin acest „botez” (cf. I Corinteni 10, 2) transcendenţa staulului Duhului Sfânt a fost deschisă ca o străpungere a întunericului din lume, care începuse prin „ungerea pragului de sus cu sângele Mielului pascal” (Ieşirea 12, 7). Icoana arată transparenţa firii omeneşti pentru Chipul şi Asemănarea Sfintei Treimi, iar Întruparea arată deschiderea firii omeneşti pentru adâncul baptismal al firii dumnezeieşti (cf. II Petru 1, 4).