Legătura dintre Cruce, mormânt și Învierea Domnului în viața noastră

Cine a descoperit sensul Crucii și al Învierii a în­țeles taina pentru care Dumnezeu a zidit toate, ne învață Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Sfânta Cruce substanțializează sau concentrează în ea întreaga identitate a Bisericii, care tocmai de aceea o și înalță pe turlele lăca­șurilor sale. Credincioșii se însemnează cu ea, fiind, mai ales, asuma­tă ca mod de viață, și o poartă cea dintâi în fruntea cortegiilor funerare creștine.

Orice mormânt este mormânt mai ales prin crucea ce-l însemnează, aceasta fiind ca un „pom al vieții” și semn înfricoșător împotriva tuturor dușmanilor, a celor văzuți și a celor nevăzuți, așa cum stă scris în textul rugăciunii de sfințire a crucii de mormânt.

Prin Domnul Hristos mormintele sunt împodobite cu Viața însăși, pentru că El le deșartă de moarte. Trimițând la bogata imnografie pascală, observăm că este străbătută de valorizarea Crucii și a mormântului restaurate de Fiul lui Dumnezeu. Se poate spune că Ceasurile Sfintelor Paști au în rânduiala lor „troparul” Sfântului Mormânt al Domnului, care sună astfel: „Ca un purtător de viață, ca un mai înfru­musețat decât Raiul, cu adevărat, și mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul Învierii noastre”.

Tot în același sens, Utreniile Învierii pe cele opt glasuri fac abundent referire la slăvitul mormânt cel făcător de viață al Mântuitorului Hristos, după cum urmează: „Femeile dis-de-dimineață au venit la mormânt și, vedere îngerească văzând, s-au cutremurat: mormântul a strălucit viață. [...] Iadul l-a prădat Hristos [...] și pe cei pieriți i-a ridicat pe toți, frica osândirii dezlegând cu puterea Crucii”. „[...] Înviat-ai din mormânt, ca dintr-o cămară ieșind, ca să mântuiești lumea, Doamne, slavă Ție.” „Cerul și pământul astăzi să dănțuiască și pe Hristos-Dumnezeu cu un gând să-L laude, că pe cei morți din morminte i-a sculat. [...] Că, astăzi, pe cei muritori din iad scoțându-i, ca un Dătător de viață, la ceruri împreună i-a înălțat [...].” „Înger mai înainte de zămislirea Ta, Doamne, a grăit celei pline de har: Bucură-te! Și tot un înger, la Învierea Ta, piatra slăvitului Tău mormânt a răsturnat [...].” „Strălucind Îngerul la mormântul Tău cel făcător de viață, a grăit Mironosițelor: deșer­tat-a mormintele Mântuitorul [...].”

Alte exemple din imnografia inspirată a Bisericii sunt și întâia stihiră de la Vecernia Mare a sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, în care se spune: „și scară către cer, mormântul se face”, precum și o stihiră de la Vecernia unei zile de rând, în care mărturisim și ne rugăm astfel: „Moartea Ta, Doamne, s-a făcut pricinuitoare de nemurire, că de n-ai fi fost în mormânt, nu s-ar fi deschis raiul. Pentru aceasta, odihnește pe cei ce s-au mutat, ca un iubitor de oameni”.

Trecerea prin mormânt este absolut necesară. Se cuvine ca omul care a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin înălțare de sine să o redobândească prin pogorârea smerită în mormânt.

„Chivot” al Noului Testament și unul dintre cele mai vizitate locuri de pe pământ este tocmai un mormânt, cel al Învierii Mântuitorului nostru Hristos, iar cuvântul „morminte” - pluralul incluzând pe toți oamenii - nu lipsește din cel dintâi tropar al Ortodoxiei: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Olivier Clément, într-un excepțio­nal studiu, tratează teologic Mormântul Domnului, exprimându-se astfel: „De acum cerescul pătrunde în cele mai de jos ale pământului, transformând mormântul deschis în matrice a cosmosului transfigurat. [...] Mormântul gol, nu părăsit, ci umplut de ceresc, este semnul extensiunii cosmice a trupului duhovnicesc. [...] Mormântul deschis, nu gol, ci plin de strălucirea fulgerului și a zăpezii (Matei 28, 3), ca veș­mintele lui Hristos la Schimbarea la Față, pe munte, este chiar lumea deschisă la Înălțare pentru flăcările și suflul Rusaliilor”.

Același teolog francez vorbește despre taina, momentul și împrejurările Învierii, în contextul evangheliilor, deodată desfășurate în planul istoriei și al transcendenței cerești. El leagă foarte strâns imaginea sau realitatea mormântului gol, dar nu părăsit, de cea mai apropiată posibilă percepere vizuală sau iconografică a Învierii Domnului, încât scrie: „Aceasta este adevărata icoană pascală în Orientul creștin, nu reprezentarea a ceea ce nu poate fi reprezentat, adică Învierea în sine, care sparge condiționările actuale de spațiu și timp ale cunoașterii noastre, ci mormântul gol, crisalida giulgiurilor, îngerul aducând marea veste a Învierii femeilor, tuturor sufletelor arătând, chiar în absența lui Iisus, prezența Lui înviată, moartea zdrobită, întunericul luminat coincizând cu întunericul străluminos al lui Dumnezeu Cel Viu. Proclamând desființarea oricărei despărțiri pe buza mormântului, îngerul pare a face din mormânt gura vestitoare a Învierii”.

Ultima ediție îmbogățită a Molitfelnicului (2019) cuprinde „Rânduiala binecuvântării unui cimitir nou” și chiar „Rugăciune la binecuvântarea unui mormânt nou”. În textele rugăciunilor din aceste rânduieli liturgice, episcopul sau preotul se roagă astfel: „Te rugăm să curățești, să binecuvântezi și să sfințești acest cimitir, în care se vor odihni trupurile adormiților robilor tăi la sfârșitul acestei vieți degrab-curgătoare [...]”; „[...] Doamne, trimite înger sfânt, ca păzitor al acestui cimitir și al trupurilor robilor Tăi care vor fi înmormântate aici”.

Cele din urmă cuvinte din rânduiala așezării trupului în mormânt sunt „Slavă lui Dumnezeu, Care așa a binevoit”, toți creștinii cuvenin­du-se să plece de la cimitir cu convingerea fermă că l-au încredințat pe cel mort, Celui care este pururea viu, în Care cei adormiți trăiesc, așa cum stă scris în cartea profetului Isaia: „Morții Tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați de bucurie, voi, cei ce sălășluiți în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19).

Așadar, se propune în viața noastră o altfel de abordare a mormântului, în lumina mai adâncă a înțelesurilor pe care, de altfel, Biserica le-a oferit dintotdeauna prin cultul, spiritualitatea și teologia sa, fundamentate pe Scriptură și Tra­diție. Ca și în cazul Crucii, des­tinația mormântului a fost total transfigurată, Mormântul Domnului fiind asociat în imnografie cu „izvorul învierii noastre”. Faptul că acest mormânt este real simbolizat de însuși centrul desfășurării cultului - Sfânta Masă din altarele tuturor bisericilor -, de cristelnița baptismală în care fiecare creștin se îmbracă sau afundă în Hristos, apoi însemnătatea ce o au mormintele sfinților și cuvioșilor în evlavia credincioșilor care vin cu mare nădejde și se roagă intens în aceste locuri ale împletirii dintre perenitatea hotărnicită a lumii prezente și veșnicia nesfârșită a lui Dumnezeu, ne cheamă să reconsiderăm mormintele în ansamblu, ca o scară care, în timp ce coboară în sens lumesc, urcă spre Împărăția lui Dumnezeu.