Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Nevoința duhovnicească şi vremurile de pe urmă

Nevoința duhovnicească şi vremurile de pe urmă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Nicușor Deciu - 12 Oct, 2020

Potrivit tradiției ortodoxe, toată miza vieții omului se află în calitatea unei lucrări nevăzute și nepalpabile, în poziționarea minții, în modul în care aceasta se mișcă spre anumite conținuturi. Iar această mișcare la rândul ei este responsabilă cu producerea gândurilor și atitudinilor care vor determina, în mod esențial, calitatea parcursului vieții și a tuturor relațiilor pe care omul le va dezvolta cu lumea, cu semenii și cu Dumnezeu. De aceea, Sfântul Paisie Aghioritul obișnuia să spună că „din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească”.

Cu toate acestea, deși activitatea minții pare ruptă oarecum de lumea văzută, adică de ceea ce astăzi stă sub incidența mișcărilor sociale, culturale, politice, totuși, lucrarea duhovnicească a minții reprezintă energia cea mai eficientă și cu cel mai mare impact în lumea fenomenală. Prin urmare, putem spune, oarecum paradoxal, că lucrarea minții, deși se desfășoară într-un spațiu nevăzut, are efecte benefice sau dimpotrivă, care nu se limitează la nevăzut, ci se extind în tot universul material.

Se cuvine precizat și faptul că principiile nevoinței creștine se deosebesc de practicile ascetice din alte tradiții, precum cele orientale de exemplu, prin aceea că nu tot ce mintea omenească e dispusă să creeze este apreciat drept un conținut ziditor. Mintea trebuie să discearnă cu ce se îndeletnicește, astfel încât să nu ajungă să fie furată de conținuturi incompatibile demnității de icoană a lui Dumnezeu. Aceasta pentru că nesocotirea ascezei mentale nu conduce spre o stare neutră, ci spre dezastre personale și sociale. Așa e percepută, de pildă, starea de răspândire a minții, care poate să nu cultive neapărat gândurile vădit rele. Și totuși, aceasta e o cursă asupra căreia ne avertizează și Sfântul Paisie: „Gândurile pricinuite de răspândire sunt mai viclene decât cele rele, deoarece nu le pricepem ca să le lepădăm”.

Poate că cineva va întreba: Pentru ce trebuie să ne dedicăm unei astfel de nevoințe, care, cel puțin pentru noi cei începători, este una extrem de grea și de ostenitoare, o adevărată răstignire a minții? Întrucât, potrivit întregii tradiții filocalice, mintea creștinului se cuvine să aibă drept lucrare de căpetenie îndeletnicirea cu numele lui Iisus; aceasta este lucrarea demnă de mintea omului; aceasta e destinația minții omului prin creație! Și aceasta este pricina pentru care toate celelalte gânduri ce o distrag de la această nevoință, chiar dacă par îndreptățite și bune, trebuie respinse. Nevoință duhovnicească e aceea care, potrivit Scripturii, îi va salva pe creștini în vremurile eshatologice, când „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2, 21). Se înțelege, desigur, că această invocare a Domnului nu se limitează la o simplă rostire a numelui, ci presupune o minte curată, aptă să se hrănească exclusiv din această alipire de numele Mântuitorului. Întrucât în această convorbire a minții cu Dumnezeu nu se stabilește doar o simplă relație teoretică, ci, în principal, o relație de factură personală mijlocită de energiile dumnezeiești necreate, după cum ne-a descoperit Sfântul Grigorie Palama.

Dimpotrivă, renunțarea generalizată la nevoința pazei minții și la chemarea numelui Domnului este interpretată în tradiția ortodoxă drept semn apocaliptic, al unei epoci dominate de duhul antihristic. Extrem de revelator pentru rândurile de față este răspunsul dat de Sfântul Paisie Aghioritul unor pelerini care l-au întrebat: „Foarte mulți spun că vine antihristul, ce trebuie să facem?” Acela le-a răspuns: „Nu vă ocupați cu aceste lucruri, care vă tulbură și vă chinuiesc. Antihristul lucrează înlăuntrul nostru. Acolo trebuie să fim cu luare aminte și să-l înfrângem”.

Desigur că duhul antihristic pornește de la a se impune în mintea omului prin gândurile viclene și prin cele aparent bune și sfârșește prin manifestările faptelor care sunt comandate de mintea devenită antihristică. Prin urmare, Sfântul Paisie ne transmite foarte limpede că, biruind gândurile antihristice ce intenționează să ne transforme după chipul lui, îl vom putea înfrânge pe acesta și în afară, în societate. Altfel, în zadar ne vom concentra toate eforturile în afara noastră, încercând să schimbăm elementele exterioare ale duhului antihristic. Întrucât acestea nu sunt decât semne ale faptului că cei mai mulți dintre noi am fost înfrânți înăuntru, în inima și în mintea noastră, de cugetele antihristice, care de-acum au căpătat și o consistență văzută.

După cum știm din Cartea Apocalipsei, vremurile eshatologice vor cunoaște o foarte scurtă domnie a antihristului, legată și de prezența în lume și chiar pecetluirea multor oameni cu numărul 666. O lectură interesantă a acestui moment al eshatonului realizează prof. Georgios Mantzaridis, în cartea sa, Instituție și Harismă: „Acest număr din cartea Apocalipsei, în mod cert, nu este scris prin cifrele arabe, pe care le folosim noi astăzi, ci prin literele grecești ΧΞΣ’. O erminie simbolică nimerită distinge în aceste litere inițialele cuvintelor: Χριστός Ξένος Σταυρού/«Hristos Străin de Cruce». Antihristul se arată în lume ca un nou Mesia, ca Hristos, care nu are nici o legătură cu Crucea. El nu se răstignește, deoarece este străin de dragoste și de jertfă, nici nu cere de la oameni să-și asume crucea lor. Dimpotrivă, el făgăduiește mai ales desfătări, comodități, înlesniri și samavolnicii”.

În final, se poate spune că conștientizarea necesității nevoinței duhovnicești și promovarea acesteia ca element distinctiv al viețuirii creștine, precum și, dimpotrivă, relativizarea ei și indiferența constituie semne prin care ne putem cunoaște pe noi înșine, dar și vremurile în care ne aflăm. De asemenea, dorința firească de a trăi într-o lume­ mai bună nu se poate împlini decât pornind de la lupta fiecăruia dintre noi de a-L urma pe Hristos; iar aceasta nu poate începe decât de la asumarea crucii personale, adică de la strădania minții de a se uni cu Iisus Hristos, Biruitorul.

Citeşte mai multe despre:   Apocalipsa