Noua obârșie a „omului păcatului”

Există o categorie de învățați atei sau doar deiști, maeștri spirituali sau ignoranți de duzină care privesc cu dispreț la însemnătatea pe care învățătura Bisericii o acordă înțelegerii păcatului primordial și a consecințelor acestuia. De obicei aceștia se limitează la diegeza din primul capitol al cărții Facerii, fără să intuiască faptul că această simplă povestire ascunde tâlcuri nebănuit de adânci care au un corespondent real în viața omului din orice epocă. Însă, este adevărat și că fără ajutorul dumneze­ieș­tilor Părinți noi nu am fi putut să atingem adâncimile Revelației și să le pricepem vreodată.

De la Părinți aflăm că, deși păcatul nu a anulat statutul de făptură zidită după chipul lui Dumnezeu, a lăsat totuși urme semnificative în existența omului: întunecarea minții și retragerea harului cunoașterii directe a lui Dumnezeu, ceea ce a dus la orientarea puterilor sufletului preponderent spre cele trupești și materiale, amplificarea plăcerii și durerii în partea pătimitoare a firii și, în principal, o nouă formă de naștere a omului.

Acestea sunt doar o parte din acele degeneratoare consecințe care au avut drept rezultat nașterea unui nou om stăpânit de patimi, în firea căruia își făcuseră loc pentru prima dată stricăciunea și moartea. Iată cum explică Sf. Maxim Mărturisitorul - în cartea Răspunsuri către Talasie, Răspunsul 61 - ce se întâmplă în firea omului după săvârșirea păcatului primordial: „Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a venirii lor pe lume şi nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie şi ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, şi nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizați silnic de plăcerea nejustificată şi stăpâniți în mod natural de durerile justificate şi de moartea cea autojustificată de pe urma lor”.

Istoria căderii

Sesizăm aici cât este de important să cunoaștem în ce constă catastrofa căderii omului și consecințele ei. Aproape că putem vorbi de o nouă obârșie, de o nouă realitate a făpturii umane, care a luat ființă în urma transformărilor ce au survenit în fire. Putem afirma chiar faptul că din acest moment începe o nouă istorie a omului! Avem de-acum un om nou față de cel primordial, dar această noutate este de o calitate inferioară față de vechimea originară. Și cunoaștem faptul că abia Hristos va aduce, prin întruparea Sa, adevărata și buna noutate, adică înnoirea omului celui învechit prin păcatul plăcerii simțuale. Iar acest eveniment s-a petrecut, după același Sfânt Maxim, astfel: „Căci pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-şi avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii şi sfârșitul în stricăciunea morții). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuiau să se iscodească o durere şi o moarte în același timp şi necuvenită, şi necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, şi necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru ca durerea şi moartea atotnecuvenită, așezân­du-se la mijloc între plăcerea necuvenită şi moartea atotnecuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere şi sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Şi așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere şi de durere, recăpătându-şi firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuși fericirii şi stricăciunii”.

După cum se poate observa, deși plăcerea și durerea se află într-o necesară relație în lumea noastră, ele nu au fost gândite astfel în planul inițial al lui Dumnezeu, de aceea acceptarea lor drept o trăsătură distinctivă a firii omului nu poate să conducă decât spre moarte, în chip cât se poate de logic; mai întâi la moartea duhovnicească și apoi la cea trupească și în cele din urmă la cea veșnică. Din acest motiv a și fost nevoie de un proces invers, de asumare a durerii și de opoziție față de plăcere pentru a se stopa curgerea spre moarte a firii și pentru a-și recăpăta starea inițială de echilibru, în care puterile sufletești erau orientate în chip drept spre Ziditor. Iar acest fapt a fost pus în lucrare de Hristos prin firea Sa omenească, cea dumnezeiască fiind neschimbabilă și deci nepătimitoare.

Se înțelege acum limpede că respingerea acestor subtilități din textele Părinților ne va lipsi de cunoașterea reală a omului pentru totdeauna. Nici o știință umanistă nu ne poate ajuta în acest punct, întrucât acestea nu pot avea ca obiect decât ceea ce se află în puterea de cercetare a omului căzut, a omului actual, însă ele nu dețin și mijloacele prin care să pătrundă Iconomia dumnezeiască.

Rolul Întrupării

Dar poate că unii se întreabă ce atrage după sine Întruparea? Ce noutate aduce aceasta firii omenești? Intrarea Cuvântului în ordinea lumii noastre create, prin asumarea unui trup concret omenesc, a fost hotărâtă cu rolul de a opri nașterea care avea drept anticipație plăcerea vinovată: „Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârșit după fire, Se face om desăvârșit, constatator din suflet mintal şi trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuși de puțin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipație a nașterii Sale în timp din femeie, dar însuşindu-Și, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârșitul firii. Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să desființeze obârșia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci moartea Domnului nu a fost o datorie plătită pentru această obârșie din plăcere, ca la ceilalți oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârșii. De asemenea, ca să înlăture cuvenitul sfârșit al firii prin moarte, întrucât acesta nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest sfârșit în fire) şi care era pedepsită prin el după dreptate”, încheie Sfântul Maxim teologica sa explicație.

Iată, prin urmare, motivul pentru care Cuvântul nu doar se face trup, ci și primește să se nască ca om, ca astfel să intervină în șirul nașterilor devenit necesar și care de la cădere își aveau ca început plăcerea vinovată (condamnabilă), printr-o naștere necauzată de o astfel de plăcere, prin care legătura plăcere-durere-moarte, necesară până în acel moment, să fie desfăcută și anulată.