Patimi şi afecte

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor) (Luca 18, 18-27)

Posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. „Patimile condamnabile şi contrare firii, care atârnă de noi - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, nu-şi au sursa în noi altfel decât în mişcarea afectelor conforme cu firea.”¹

Ce sunt aceste afecte conforme cu firea şi cum au răsărit în firea noastră? Ele sunt numite de Sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât reprezintă şi ele o trăsătură de pasivitate a firii noastre. Ba, ele reprezintă chiar o pasivitate mai deplină decât patimile contrare firii. Căci la naşterea şi creşterea celor din urmă a contribuit într-o anumită măsură şi voia noastră, chiar dacă mai pe urmă ele ne stăpânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca să se nască şi să crească, şi întrucâtva depinde de noi ca să ne eliberăm de ele. Însă afectele conforme cu firea nu atârnă câtuşi de puţin de noi. De aceea am spus că ele manifestă în mod şi mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Şi tot de aceea ele ţin cu totul de fire, şi nicidecum de voinţă, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta după mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei.

Totuşi, ele nu fac parte din constituţia originară a firii, nefiind create odată cu ea. Ci ele au odrăslit în fire după căderea omului din starea de desăvârşire. Ele au pătruns în partea mai puţin raţională a firii, accentuând trăsăturile iraţionale ale acesteia, după ce prin cădere s-a slăbit raţiunea, spiritul.

Ele reprezintă, cu alte cuvinte, aspectul de animalitate (necuvântător) al firii noastre, accentuat după căderea din viaţa paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu. În această trăsătură animalică a lor stă şi inferioritatea, dar şi nevinovăţia lor. Căci aşa cum animalele sunt nevinovate în manifestările instinctuale ale organismului lor, aşa este şi omul, atâta vreme cât aceste afecte rămân în graniţele lor, servind existenţei lui biologice. Dar prin faptul că omul este şi spirit, şi deci are o aspiraţie ireductibilă către infinit, el îşi poate asocia această aspiraţie cu afectele de ordin biologic, transformându-le în patimi, adică în afecte exagerate, străbătute de o sete infinită de satisfacere. Din trăsături animalice, ele devin trăsături diabolice, prin elementul spiritual care le colorează.

Am spus că afectele acestea nu sunt condamnabile în ele însele, conformându-ne unei expresii a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Ideea trebuie însă precizată, în sensul că la om afectele niciodată nu se găsesc într-o stare de totală indiferenţă morală, datorită reflexiei spirituale ce se apleacă asupra lor, care sau le ţine în marginile care le fac utile firii, sau toarnă în ele tendinţe infinite. Doar dacă sunt ţinute în aceste margini prin voinţă ele sunt nevinovate. Dar când se abat de la această muchie, într-o parte sau alta, devin rele (patimi) sau bune, după cum omul tinde prin ele spre Dumnezeu, sau, invers, se leagă prin ele exclusiv de lume. De aceea, în alt loc, Sfântul Maxim, răspunzând la întrebarea dacă „afectele sunt rele prin ele însele”, zice: „Afectele devin bune în cei ce se străduiesc, atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de cele trupeşti, le folosesc spre câştigarea celor cereşti. De pildă, pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăinţa care ne aduce întristarea de pe urma răului săvârşit în timpul de aici”².

Aşa cum, adică, afectele pot deveni patimi, tot aşa pot deveni porniri bune, după cum setea de infinit a omului ca fiinţă spirituală se orientează spre lume sau spre Dumnezeu. Ele devin bune şi când sunt menţinute în funcţia lor biologică necesară, adică în marginile necesare conservării trupului, prin gândul la Dumnezeu. Desigur, în acest caz nu sunt la fel de bune ca atunci când sunt îndreptate exclusiv spre Dumnezeu³. Asceza nu trebuie să lupte pentru desfiinţarea lor, dar nu trebuie să se dezintereseze de ele, căci altfel uşor pot deveni patimi; ci trebuie să le observe mereu, ţinându-le în frâu. Prin aceasta omul se întăreşte în latura sa spirituală, disciplinându-se zi de zi, „Dumnezeu rânduind în felul acesta ca omul să vie la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională”⁴. Ele sunt o otravă în fire, dar o otravă care ne poate fi spre vindecarea muşcăturii veninoase a celui rău⁵.

Neintrând prin definiţie în fire, afectele acestea nu sunt destinate să treacă (împreună) cu fiinţa noastră şi în viaţa viitoare. Acolo vom fi „minţi pure”, în sensul de subiecte preocupate numai de înţelegere şi de iubire spirituală, asemenea îngerilor. „Căci afectele care conservă viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi veşnică.”⁶ Vom fi „minţi pure”, aşa cum am fost şi creaţi, înţelegerea adevărată şi bucuria spirituală curată constituind viaţa proprie fiinţei noastre.

Evidenţa că în esenţă suntem înţelegere pură şi iubire spirituală îl determină pe Sfântul Maxim să considere că afectivitatea trupească nu face parte din fiinţa noastră; dar, pe de altă parte, evidenţa imposibilităţii de a ne conserva viaţa pământească înăbuşindu-ne afectele îl face să le lege în mod necesar de fire, în existenţa ei actuală pământească, găsind soluţia în ideea că ele au apărut după cădere, dar nu sunt condamnabile. Adică, afectivitatea trupească, legată de starea actuală a noastră, este ceva inferior în raport cu firea noastră, dar totuşi ceva necesar în existenţa ei pământească actuală.

Acest element de afectivitate trupească ce creşte din latura biologică nu este condamnabil şi nu trebuie să luptăm împotriva lui, căci el constituie baza creşterii noastre în viaţa spirituală. Sfântul Maxim, în asentimentul întregii asceze răsăritene, nu este un adversar al vieţii biologice. Asceza înseamnă, în spiritul cugetării răsăritene, frână şi disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare. Ba mai mult, asceza înseamnă „sublimarea” acestui element de afectivitate trupească, nu abolirea lui. Creştinismul nu mântuie omul de o anumită parte a fiinţei lui, ci îl mântuie în întregime. Puterea manifestată în aceste afecte este atrasă şi ea ca să slujească omului în urcuşul lui spre Dumnezeu. Afectele pot primi o trăsătură spirituală şi ele pot da un accent sporit iubirii noastre de Dumnezeu. Dumnezeu începe să fie văzut şi iubit prin ele. Ele devin transparente pentru Dumnezeu şi pentru mintea ce caută spre Dumnezeu.

Acesta este sensul transfigurării sau al spiritualizării lor. Căci punând frâu şi măsură plăcerii de cele materiale, se produce un transfer al acestei energii a fiinţei noastre, în favoarea spiritului, crescând plăcerea pentru bunurile spirituale. Plăcerea biologică, prin măsura ce i-o impunem, devine nevinovată; iar marele plus care a fost oprit de a se manifesta pe plan fiziologic s-a transfigurat pe plan spiritual. Încât, în loc de a spune că afectele acestea încetează de a mai exista la trecerea noastră din viaţa de aici, poate este mai bine a spune că energia lor se transferă toată în favoarea spiritului. Şi poate că aşa se explică şi apariţia lor în fire după căderea în păcat, ca un transfer al energiei spirituale pe planul inferior biologic. Plăcerea fiinţei noastre pentru legătura cu altceva s-a întors atunci de la Dumnezeu şi de la sufletul semenilor, spre lume, făcând să crească plăcerile trupeşti produse de legătura cu ea. Căci este greu de conceput că forţa acestor afecte a venit de undeva din afară.

În acest sens s-ar putea înţelege explicarea ce o dă Sfântul Maxim celor doi pomi din rai, pomului vieţii şi pomului cunoştinţei binelui şi răului, şi adeziunii lui Adam la cel din urmă. „Deci întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi din trup înzestrat cu simţuri, după un prim înţeles, pomul vieţii este mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este simţirea trupului, în care este vădit că-şi are imboldul mişcarea iraţională. Omul, primind porunca divină să nu se atingă cu fapta gustării de această simţire, nu a păzit-o. Amândoi pomii, adică atât mintea, cât şi simţirea, au, după Scriptură, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel, mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale şi cele supuse simţurilor, între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl îndeamnă ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Altfel spus, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi (adică plăcerea) şi să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu este preocupat de a face altă deosebire decât cea între simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeiască, mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. El are, adică, iraţionalitatea simţirii ca singură normă de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere, ca de ceea ce este bine, şi se fereşte de durere, ca de ceea ce e rău.”⁷

Înclinarea omului îndreptându-se spre cele sensibile, s-a stârnit în trupul lui plăcerea pentru ele. Aceasta s-a făcut în paguba activităţii mintale, care s-a redus considerabil, împreună cu plăcerea legată de ea. Omul şi-a întors toată energia spre lucrurile supuse simţurilor, dând plăcerii de ele cea mai mare intensitate. Odată stârnită, afecţiunea simţirii nu mai poate fi complet înlăturată din om în viaţa pământească. Dar poate fi în parte limitată, în parte ţinută în orientarea spre bunurile spiritului şi spre bunurile veşnice. Chiar printr-o parte a ei, prin durere, care urmează totdeauna plăcerii, omul poate învăţa să se împotrivească plăcerii. Din nefericire, el face invers: durerea care urmează plăcerii, în loc să-l facă să evite plăcerea, ca sursă a ei (ce unitar este pomul experienţei binelui şi răului!), îl împinge din nou în plăcere ca să scape de ea, înfăşurându-se tot mai mult în acest lanţ vicios⁸.

S-ar părea că din teoria afectelor, aşa cum este dezvoltată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, rezultă că toată patima rea care poate creşte din ele este de natură senzitivă, şi deci slava deşartă şi mândria ar rămâne neexplicate. De aceea, trebuie să vedem dacă nu există cumva vreo legătură şi între mândrie şi patimile care ţintuiesc trupul de lumea aceasta văzută.

De fapt, privind lucrurile mai atent, vedem că mândria, la urma urmelor, chiar aceea care nu creşte de pe urma bunurilor sensibile, este prilejuită totuşi de anumite destoinicii în legătură cu lumea şi este posibilă prin faptul că omul are în vedere pe semenii săi, faţă de care se crede superior. Dacă ar avea conştiinţa unei absolute singurătăţi, sau conştiinţa că stă cu faţa spre Dumnezeu, nu ar fi posibilă mândria în el. Într-un fel oarecare, mândria este tot o biruinţă a lumii asupra omului, o biruinţă a simţirii, ca percepere superficială a lumii, asupra minţii, care vede chiar prin lume, dincolo de lume, pe Dumnezeu. Ba, s-ar putea spune că şi în îngerii care au căzut, deşi sunt lipsiţi de trup, mândria s-a născut prin faptul că au privit spre lumea creată a omului, faţă de care s-au simţit superiori. Energia prin care căutau să se îmbogăţească din Dumnezeu s-a transformat în energie prin care căutau să se îmbogăţească stăpânind asupra altora, inferiori lor. Iar mânia ce se dezvoltă dintr-un afect care lipeşte pe om prea mult de lume îşi are sursa tot în simţirea nestăpânită de minte.

Reţinând că „afectul este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău”⁹, deci în sine încă nedeterminată, să vedem mai îndeaproape care sunt cauzele care fac ca el să devină, din afect, o patimă contra firii, sau ce face ca el să se îndrepte spre rău.

Cauzele ultime ale patimilor şi efectele lor

În interpretarea pe care o dă celor doi pomi din Rai, Sfântul Maxim ne-a indicat şi cauzele primordiale şi de totdeauna ale patimilor. Întrucât patima este în fiinţa ei o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre altă ţintă decât cea naturală, spre lumea care îngustează şi face pe om egoist, şi nu spre Dumnezeu, Care-l lărgeşte şi-l face bun, întrebarea este: cum e posibil să se menţină omul în această orientare greşită, umflând afectele peste măsura necesară? Când se răspunde că pricina căderii omului a fost mândria, nu s-a dat un răspuns la întrebarea despre prima cauză a răului, pentru că mândria este deja un rău, o patimă.

Căutând să pătrundă în acest ultim ţinut misterios în care s-a zămislit prima mişcare păcătoasă a fiinţei umane şi unde îşi are ea permanent motorul ei, Sfântul Maxim se opreşte la o influenţă a duhului satanic, care a aruncat o adiere de confuzie în mintea omului. Sub ispita lui, omul a avut o scurtă întunecare a inteligenţei, uitând care este cauza lui adevărată şi deci ţinta lui, întorcându-şi deci dorinţa dinspre ea spre lume¹⁰. Această scurtă amăgire a fost uşurată de atracţia ce o exercitau formele frumoase şi promisiunile dulci ale lumii asupra simţurilor sale. Lumea era aci, în imediată apropiere, cu toate chemările şi făgăduinţele ei; Dumnezeu era şi El aci, dar mai greu de sesizat şi cu făgăduieli de bucurii mai spiritualizate şi mai îndepărtate. În influenţa amăgitoare a duhului rău şi în sensibilitatea omului trebuie să se caute primele cauze ale patimilor. O primă slăbire a lucrării înţelegătoare a minţii s-a soldat imediat, în celălalt taler al balanţei, cu o intensificare a lucrării simţurilor. Mai bine zis, aceasta a atras la sine toată energia ce trebuia omul să o pună în activarea minţii, în sensul transpunerii de care vorbim. Sau însăşi mintea s-a pus în slujba simţurilor, „s-a amestecat în simţire”, preocupându-se şi ea exclusiv de scoaterea în relief a tuturor aspectelor voluptuoase ale lumii văzute, „realizând o cunoaştere compusă şi pierzătoare a celor sensibile, producătoare de patimă”¹¹.

Mintea şi-a uitat de rostul ei propriu, de a cunoaşte pe Cel înrudit cu ea, Care este şi El spirit personal în stare să umple dorul ei infinit de cunoaştere cu infinitatea Lui, şi a intrat într-o slujbă străină, inferioară ei, care nu-i poate satisface setea de infinit. Că acest lucru este posibil, ne-o spune şi Sfântul Antonie, zicând: „Mintea cea de rând este lumească şi schimbătoare..., ba şi firea şi-o schimbă”¹²; sau: „Sufletul, dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu cunoaşte pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor”¹³; sau: „Sufletul (adică mintea), coborându-se în trup, îndată se întunecă de întristare şi de plăcere şi se pierde”¹⁴.

Lumea a atras şi atrage simţirea, iar prin simţire, şi mintea, prin făgăduinţele ei sensibile, dulci. Aceasta pentru că simţirea în sensul de lucrare de percepţie a simţurilor este întovărăşită totdeauna de o senzaţie de plăcere sau de durere, mai mult sau mai puţin intense, în sesizarea lucrurilor lumii. Ba, lucrarea de percepţie a simţurilor este în stare să sesizeze anticipat plăcerile sau durerile ce le pot da lucrurile. De altfel însăşi vederea lucrurilor este însoţită de o plăcere sau de o durere, înainte de orice posedare a lor.

Simţirea are, prin urmare, un îndoit conţinut şi un îndoit înţeles: unul gnoseologic, şi altul afectiv. Calitatea aceasta a ei de a sesiza, prin lucrarea de percepţie, plăcerea ce o pot da lucrurile, sau de a experia în perceperea lor o senzaţie de plăcere, o face primejdioasă pentru om. Sau, prin această calitate a ei, lumea devine primejdioasă, căci evident că, între plăcere şi durere, dacă este lăsată de capul ei, fără o conducere din partea raţiunii, simţirea va alege totdeauna plăcerea. Şi în plăcere stă forţa ei, care face adeseori ca raţiunea, ca funcţie de judecată, să cedeze, iar mintea, ca funcţie de cunoaştere, să se pună în serviciul ei¹⁵.

Deci trei factori, sau trei cauze, produc patimile în om:

a) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie;

b) lucrarea de percepţie simţuală, care a devenit precumpănitoare, care a ieşit din subordinea minţii, ba chiar a atras mintea în subordinea ei, şi 

c) o alergare exclusivă şi iraţională după plăcere - până la cea procurată de laudele semenilor - şi, concomitent cu ea, o fugă speriată de durere.

Aceste trei cauze sunt atât de împletite, încât în fiecare dintre ele sunt implicate celelalte.

Patimile reprezintă aşadar o precumpănire cantitativă şi ierarhică a simţurilor asupra spiritului din om. Dacă afectele reprezintă o simţualitate ţinută în frâu de spirit, patimile sunt o debordare a simţualităţii, peste orice măsură. Astfel, dacă afectele sunt un minimum de pasivitate, dar acest minimum necesar este impus de fire şi nu mai atârnă de voinţa noastră, patimile sunt o sporire de pasivitate peste ceea ce este necesar, peste ceea ce este impus de necesităţile firii, adică dintr-o concesie neobligatorie a voinţei, însemnând o robie provocată cu voia.

Afectele sunt „patimi conforme cu firea”, pentru că slujesc la conservarea firii. Patimile sunt contrare firii (παρά φύσιν), pentru că nu sunt de folos acesteia, ba reprezintă o orientare păgubitoare firii şi o răsturnare a ierarhiei din om.

Sfântul Antonie face următoarea deosebire între afecte şi patimi: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele prin alegerea cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să-ţi ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu este păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. Nu este păcat a asculta liniştit, ci este păcat a asculta cu mânie. Nu este păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar este păcat la vorbirea de rău. Nu este păcat să lucreze mâinile milostenie, ci ucidere şi răpiri. Şi aşa, fiecare dintre mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu”¹⁶.

Cu alte cuvinte, nu sunt vinovate nici plăcerile împreunate cu ceea ce săvârşeşte în mod necesar fiecare mădular. Dar sunt vinovate plăcerile căutate prin fapte care nu sunt necesare. Este vinovat plusul sau devierea lucrării simţurilor în căutarea cu orice preţ a plăcerii. Tocmai de aceea, patimile duc firea la dezordine, la slăbirea şi descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ţinea în ordine. Iar simţirea slăbirii îl duce pe om tot mai departe, în pornirea de a-şi reface puterea dintr-o sursă incapabilă să-l întărească. Într-adevăr, ceea ce duce tot înainte pe om la rostogolirea pe panta patimilor este o teamă ascunsă de moarte¹⁷.

Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002, pp. 82-92. (Sublinierile din text aparţin redacţiei).

Note:

¹ Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 541.

² Quaest. ad Thalas., q.1; P.G. 90, 269.

³ „Pentru că şi hrana mai simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim, întrucât ne satisface o trebuinţă. La fel băutura, prin faptul că ne potoleşte neplăcerea setei, sau somnul, prin faptul că reînnoieşte puterea cheltuită prin veghe. La fel şi toate celelalte funcţiuni ale firii noastre, care sunt pe de o parte necesare pentru susţinere, pe de alta, folositoare celor ce se sârguiesc pentru împlinirea virtuţii". Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 541.

⁴ Sf. Maxim Mărt., Quaest. ad Thalas., q.1; P.G. 90, 269.

⁵ Ibidem.

⁶ Ibidem, 55; P.G. 90, 541.

⁷ Idem, 43 ; P.G. 90, 412-413.

⁸ „Întrucât căutăm să scăpăm de experienţa apăsătoare a durerii, ne aruncăm în braţele plăcerii... şi întrucât ne silim să potolim neliniştea durerii prin plăcere, întâlnim apăsarea durerii asupra noastră, fiind incapabili să avem o plăcere desfăcută de chin şi osteneală”,Quaest. ad Thalas., q. 61; P.G. 90, 628 B.

⁹ Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. de D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 114.

¹⁰ Quaest. ad Thalas., P.G. 90, 255.

¹¹ Ibidem.

¹² Cap. 7, Filoc. gr., ed. 3, Atena, tom. I. 1957, p. 5; Filoc. rom. ed. I, vol. I, p. 5.

¹³ Cap. 118, Filoc. gr. cit., p. 20.

¹⁴ Cap. 95, Filoc. gr. cit., p. 17.

¹⁵ Sfântul Antonie, cap. 25, Filoc. gr. cit., p. 7: „Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi, ca vizitiul biruit de cai”.

¹⁶ Cap. 60; Filoc. gr. cit., p. 12.

¹⁷ Quaest. ad Thalas., q. 61; P.G. 90, 633 D.