Pătimirile lui Hristos şi compasiunea dintre oameni

În 1988, un studiu a reuşit să dovedească faptul că bunăvoinţa iubitoare, compasiunea faţă de semeni, are efecte benefice asupra organismului. La experimentul desfăşurat de doctorul David McClelland (Universitatea Harvard) au participat două grupuri de persoane. Unii au urmărit un film emoţionant, în care maica Tereza îngrijea bolnavi, iar ceilalţi, un film despre nazişti. Rezultatele au arătat că persoanele care au urmărit filmul cu maica Tereza au prezentat un nivel crescut de anticorpi. (Anticorpii sunt proteine sintetizate de limfocitele B ale sistemului imunitar, cu rol de apărare în cazul pătrunderii în corp a unui antigen. În stare de repaus, limfocitele B sintetizează doar cantităţi mici de anticorpi.) În cazul telespectatorilor care au urmărit filmul cu maica Tereza, nivelul imunoglobulinei A din salivă, un anticorp pentru bacterii şi viruşi, a crescut semnificativ!

Alte rezultate privesc efectele îmbrăţişării asupra sănătăţii, în fapt, o formă de manifestare a compasiunii. Studii făcute începând cu anii â90 au scos la iveală faptul că atingerea bolnavului, mângâierea sugarului, îmbrăţişarea suferinzilor au efecte benefice asupra sănătăţii. În cazul femeilor gravide şi al persoanelor suferinde, atingerea sau masajul diminuează nivelul de cortizol (hormonul stresului), în timp ce, în cazul bebeluşilor născuţi prematur, tandreţea manifestată tactil determină creşterea mai rapidă în greutate cu 47%. În plus, copiii născuţi prematur care beneficiază de mângâiere sunt mai activi, mai echilibraţi, reacţionează mai bine la mediul înconjurător, plâng mai rar şi dorm mai bine.

Ajutând oamenii, ne schimbăm modul de a vedea lumea

În ultimii ani a debutat şi explorarea neurologică a relaţiilor interumane. Rezultatele obţinute până acum arată că relaţiile cu semenii determină funcţionarea creierului. Medicul Daniel J. Siegel, care a contribuit la constituirea domeniului numit neurobiologia relaţiilor interpersonale, afirmă că anumite procese neuronale corespund ataşamentului dintre oameni, empatiei sau compasiunii, iar aceste stări sufleteşti determină, la rândul lor, o anumită (trans)formare a reţelelor neuronale. Louis Cozolino, psiholog la Universitatea Pepperdine, sublinia, într-o lucrare publicată în 2006, că investigaţiile specifice biologice sunt, în acest caz, mai bine adaptate persoanei umane, cu profunzimea şi deschiderea ei interpersonală: "Neurobiologia interpersonală urmăreşte studiul modalităţilor prin care omul se ataşază de cineva, creşte şi se interconectează sufleteşte cu semenii săi".

În esenţă, rezultatele obţinute aici sugerează că felul în care ne obişnuim să relaţionăm cu oamenii se fixează în biologia creierului, determinând o anumită structurare a proceselor neuronale. Relaţiile interpersonale profunde, prieteniile de durată, compasiunea şi întrajutorarea procedează la o "reorganizare" a activităţii cerebrale, imprimând o neuroplasticitate specifică, schimbând modul de a recepta şi de a înţelege lumea. Efectele sunt dintre cele mai diverse: creşterea controlului emoţional, o mai temeinică înţelegere de sine, îmbunătăţirea răspunsului la stres, capacităţi empatice mai bune în relaţia cu semenii, reglarea unor activităţi fiziologice.

Aşadar, bunătatea sau compasiunea afectează benefic fiziologia şi imunitatea noastră, schimbând chiar şi modul în care gândim. Cercetătorii spun că aceasta se explică prin faptul că fiecare experienţă repetată mai mult timp determină o anumită conectivitate neuronală, care se fixează până la urmă, modificând activitatea creierului şi fiziologia. Dr. Allan Lucks (Institut for Advancement of Health) concluzionează că "activitatea de a-i ajuta pe alţii se dovedeşte, într-adevăr, a fi cea mai adecvată cale de a ne ajuta pe noi înşine"!

Compasiunea în orizontul Pătimirilor lui Hristos

Din perspectivă creştină, se dovedeşte, din nou, că ceea ce facem ne face. Bunătatea arătată altora se imprimă şi în trup. Teologic, s-ar putea spune că virtuţile, ca semne ale "sănătăţii sufleteşti", antrenează şi o însănătoşire a trupului.

Desigur, aceste cercetări nu pot scoate la iveală toate înţelesurile şi beneficiile spirituale ale compasiunii şi nu pot arăta cum persoana umană se întregeşte, se desăvârşeşte în stare de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ştiinţa nu poate cuprinde acest plan. Totuşi, rezultatele rămân relevante, întrucât scot la iveală alcătuirea chipului lui Dumnezeu în om, rânduit încă de la creaţie, în care viaţa sufletească se răsfrânge în trup.

Dar se întrevede aici şi o dublă deschidere a omului: o dorinţă de a împărtăşi iubirea şi o nevoie de a primi dragostea altei persoane. În lumina Revelaţiei, gândirea patristică a sesizat această deschidere, legând-o de însăşi condiţia spirituală a omului: natura omenească suspină, în fiecare persoană, după unitatea tuturor, pentru că omul a fost făcut după chipul Celui ce este Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane. "Natura umană îşi regăseşte, prin iubire şi compasiune, unitatea care se divizează prin naşteri şi se sfâşie prin păcat. De aici sentimentul celui ce iubeşte că cel iubit îşi regăseşte "casa" după rătăcirea pe afară... Bucuria ce o avem de întâlnirea cu Dumnezeu în iubire ne arată că şi aici e vorba de o regăsire: natura umană, fiind opera iubirii creatoare a lui Dumnezeu, se află într-o înrudire şi într-o apropiere originară cu El. Unirea realizată prin dragoste îi dă sentimentul de regăsire, de revenire acasă, de intrare în odihnă..."

În fine, şi mai mult decât toate acestea, prin Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa, Hristos a restaurat firea omenească, întărind şi curăţind nevoia noastră de exprimare şi de receptare a iubirii. Pentru că în El, prin iubirea Sa jertfelnică, şi prin Tainele încredinţate Bisericii, sunt acum posibile unitatea firii omeneşti şi iubirea desăvâşită dintre oameni: "În baza solidarităţii depline cu noi, scrie părintele Dumitru Stăniloae, prin faptul că e Ipostas dumnezeiesc al firii umane, (...) Hristos S-a făcut centru uman, care nu mai e supus nici unei tendinţe de a se strânge în sine, (...) ci e cu totul deschis celorlalţi, dându-le şi lor această putere prin împărtăşirea lor de firea Sa. Iar această biruinţă asupra păcatului a obţinut-o prin efortul de a suporta pătimirile fără să alunece spre cruţarea Sa egoistă. El a realizat astfel şi prin suferinţă o unire cu noi, pe care rămâne să o acceptăm din partea noastră şi noi, însuşindu-ne biruinţa Lui asupra păcatului despărţirii".