Pilda îndreptării vameşului Zaheu sau despre „astăzi” ca dar de mântuire

Întâlnirea Mântuitorului Hristos cu Zaheu vameşul a dobândit pentru noi cei de astăzi o conotaţie liturgică. Cuvintele prin care Domnul îl identifică şi îl evidenţiază pe cel la care urma să rămână rezonează permanentului „astăzi” din sfintele noastre rugăciuni şi rânduieli tipiconale, menit parcă să ne descopere pe fiecare în parte în clipa astrală a mântuirii noastre.

Sfântul Evanghelist Luca (19, 1-10) reuşeşte să surprindă o remarcabilă întâlnire dintre un vameş şi Mântuitorul Hristos, care „trecea” prin părţile Ierihonului înconjurat de mulţime multă. În primul rând avem imaginea şi numele unui personaj unic în esenţă şi oarecum atipic în contextul relatării biblice. Zaheu, mult tăgăduitul şi păcătosul vameş, stigmatizat de opinia publică în virtutea îndatoririlor sale, descoperă dintru început, prin taina numelui său, paradigma unei transformări radicale. Etimologic vorbind, numele propriu „Zaheu” se traducea în limba ebraică printr-un atribut: „curat”, „pur”, „cast”. Înţelesul etimologic este amplificat şi mai mult prin atributul de „fiu al lui Avraam”. Mai lămurit, „acest om păcătos nu numai că era din poporul ales, prin descendenţa sa, dar avea şi un nume frumos: Zacheu (ebr. şi aram. Zakkai, cf. Ezdra 2, 9; Neem. 7, 14)... Dar el îşi călcase în picioare calitatea sa de «fiu al lui Avraam» şi îşi batjocorise numele frumos. Se făcuse vameş, adică o coadă de topor a cotropitorilor romani. Şi aceasta numai pentru că sufletul său căzuse pradă iubirii oarbe de bogăţie şi lăcomiei fără saţ” (pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei. Exegeze la Evangheliile duminicale, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 331).

„Astăzi în casa ta trebuie să rămân”

La prima vedere avem de-a face cu un paradox social, dat fiind faptul că profesia lui Zaheu nu confirma sub nici o formă rezonanţa practică a numelui său, şi acest lucru nu este nici pe departe greşit. Cu toate acestea, tensiunea mesajului biblic depăşeşte dispoziţia vizibilă a conversiei sociale, aducându-ne în paradigma unei redeveniri personale a vameşului, care urcă acum de la păcat la îndreptare. Zaheu reprezintă astfel categoria păcătoşilor conştienţi de stare lor de păcătoşenie. El Îl caută pe Hristos dincolo de impedimentul fizic al staturii sale şi al complexului poziţiei sociale pe care o deţinea. În acest fel, mai-marele vameşilor, care era „mic de statură”, „alergând înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă” (cf. Luca 19, 5). „Zaheu n-a mai ţinut seamă de demnitatea sa. Căci voia să vadă «cine este Iisus» (v. 3), de Care auzise atâtea. S-a căţărat într-un sicomor de pe marginea drumului. De acolo l-a chemat
Iisus. Şi, cunoscându-i inima cuprinsă de dorul mântuirii, Domnul a făcut cu Zaheu ceea ce n-a mai făcut cu nimeni altcineva: s-a autoinvitat în casa lui. «Astăzi în casa ta trebuie să rămân», i-a zis El lui Zaheu
(v. 5). Iar acesta «a coborât degrabă şi L-a primit cu bucurie» (v. 6)” (ibidem, p. 333). Din recunoaşterea imediată pe care o primeşte Zaheu am putea spune că Domnul ştia dintru început că el este acolo! Întâlnirea devine aşadar providenţială, Zaheu urmând să devină din exemplu social negativ, iarăşi, „curat” înaintea lui Dumnezeu.

Asumarea propriului canon de îndreptare

După ce Mântuitorul intră în casa vameşului Zaheu, acesta împlineşte înaintea Domnului o făgăduinţă, echivalentă unui canon de îndreptare: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (v. 9). Mărturisirea lui se va lega, în contextul mai larg al Evangheliei de la Luca, de „Pilda talanţilor” (Luca 19, 11-26) prin care Domnul arată în contextul imediat următor cât de importantă este lucrarea darurilor şi a pocăinţei (Richard L. Losch, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2019, p. 491).

Transformarea sufletească a vameşului Zaheu este legată implicit de întâlnirea personală cu Mântuitorul Hristos. O tradiţie populară spune că acesta ar fi fost întrebat de apropiaţi despre „ce a văzut în ochii lui Iisus, când a intrat în casa sa”, răspunsul său fiind: „L-am văzut pe Zaheu aşa cum trebuie să fie”. Sensul lămuritor al experienţei personale, rezultat mai ales din conţinutul mesajului biblic, se traduce astfel iconic: Hristos, ca prototip al restaurării noastre, Se face icoană de urmat şi ţintă pentru cel ce doreşte să se pocăiască.

Evanghelia „vameşului Zaheu” se regăseşte în rânduiala liturgică de sfinţire şi binecuvântare a casei. Recomandată în primul rând de compatibilitatea generică a faptului relatat de Sfântul Apostol Luca, pericopa evanghelică este marcată de asemenea de un „astăzi liturgic”, caracteristic rugăciunilor şi rânduielilor tipiconale: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”
(vv. 10-11).

Din perspectivă liturgică, cuvântul „astăzi” are o semnificaţie şi o încărcătură cu totul aparte. Prin prezenţa Mântuitorului Hristos în casa lui Zaheu se conturează o schimbare care începe „astăzi” şi se confirmă într-o permanentă tensiune eshatologică. Explicaţia mistagogică a cuvântului „astăzi” din Evanghelia „vameşului Zaheu” se poate traduce în „tensiunea dintre ceea ce este deja în timp sacru şi ceea ce nu este încă în timpul istoric”, în legătură cu schimbarea vieţii personale prin primirea Sfintelor Taine. „Darul Sfântului Duh, pe care creştinul îl primeşte în Taina Botezului, îl întăreşte pe el sau pe ea cu potenţa unei continue intrări în Împărăţie, transformând pe «nu încă» în «deja», de vreme ce Duhul Sfânt este Cel care împlineşte această întrepătrundere a celor două timpuri. Sfânta Euharistie, prin care se aduc împreună timpul sacru şi cel istoric, plină de prezenţa Sfântului Duh, oferă, de asemenea, creştinului următorul model: prin conlucrarea cu Sfântul Duh, care locuieşte în el, fără vreun fel de constrângere, Sfântul Duh va face cu putinţă propria sa intrare în timpul sacru; Împărăţia cerurilor este aşadar «în mijlocul vostru». Văzută în această lumină, viaţa creştinului este o luptă permanentă de sacralizare a timpului istoric. Numai lăsând pe Sfântul Duh să opereze pot fi aduse laolaltă toate acestea” (Sebastian Brock, The Holy Spirit in the Syrian Baptismal Tradition, Gorgias Press, 2008, p. 56).