Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Priorităţi vechi la început de an, răspuns biblic

Priorităţi vechi la început de an, răspuns biblic

Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu - 15 Ian, 2020

Începutul de an este, în familie, timp al înnoirii legămintelor de dragoste dintre soți, părinți și copii, iar în societate, timp al stabilirii de parteneriate, dar și de încheiere de noi contracte economice. Ca membri vii ai Bisericii, prima zi din noul an este ocazia liturgică de reafirmare a adeziunii noastre la corpul eclesial al lui Hristos, în comunitatea parohială. Răspunsul acestei mărturisiri vine de la Dumnezeu prin cuvintele sfinte păstrate în Deut. 30, 9-10: „Domnul Dumnezeul tău îţi va da cu prisosinţă spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, la rodul dobitoacelor tale, la rodul pământului tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine, cum S-a bucurat de părinţii tăi, şi-ţi va face bine”.

Fiecare în viață își stabilește prioritățile, după cum liber consimte și după propria axiologie. Însă ceea ce considerăm a fi de mare importanță trebuie evaluat și din perspectiva valorilor religioase. Rostită acum circa 2.500 de ani, profeția lui Agheu ne-ar putea veni azi în ajutor tocmai pentru a ne recalibra prioritățile. Atunci, la adăpostul sedentarismului „acasă”, prioritățile celor abia ieșiți din timpul vechi al exilului sunt legate de sine și de autosuficiență: reconstruirea caselor, mai târziu chiar lărgirea și împodobirea lor, asigurarea hranei și a băuturii, producerea și chivernisirea banilor. Profetul David atrăgea însă atenția că prioritatea omului trebuie să fie slujirea lui Dumnezeu: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: Să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui” (Ps. 26, 7-8). Dar pentru cei reîntorși din exil timpul pentru Domnul „nu a venit încă”, iar prioritar este timpul de care au ei nevoie pentru împlinirea intereselor personale. Acesta este contextul în care Dumnezeu intervine prin gura profetului Agheu. Noul început trebuia însoțit însă de lecții vechi: slujirea lui Dumnezeu trebuie să fie prioritară oricărei alte activități.

Desigur că obiectivul pe care Agheu îl pune în prim-planul comunității este reconstrucția Casei Domului, a Templului Sfânt, locul de unde Dumnezeu trimite binecuvântarea Sa peste întreg poporul. Dar este evident că demersul său nu este doar unul de mobilizare spre zidirea pietrelor în viitoarea construcție a Templului lui Dumnezeu, ci de edificare a unei comunități dărâmate de istoria potrivnică. De aceea, cuvintele profetice aspre vizează starea morală a comunității, condiție fără de care Casa Domnului nu va putea fi reconstruită. În acest context apare prima întrebare a lui Agheu, în versetul 4, și prima exortație, în versetul 5: „Este oare, timpul, ca voi să locuiţi în casele voastre cu pereţii lucraţi în tăblii, când templul acesta este în ruină? Şi acum, iată ce zice Domnul Savaot: «Fiţi cu băgare de seamă la căile voastre!»”

După cum începe textul profetic, ne-am fi așteptat la o carte adresată lui Zorobabel, exponentul autorității politice, și Iosua, al celei religioase: „A fost cuvântul Domnului prin gura lui Agheu, prorocul, către Zorobabel, fiul lui Salatiel, cârmuitorul lui Iuda, către marele preot Iosua, fiul lui Iosedec” (1, 1). Dar în al doilea verset vedem o reliefare a adevăratului destinatar al cuvintelor profetice: „poporul acesta”, întrucât responsabilitatea de conducere și cea sacerdotală nu aparțin doar celor doi lideri, ci întregului popor. Profetul Agheu mută atenția cititorului de la Zorobabel și Iosua la popor, pentru că tot omul are vocația sfințeniei, pe care trebuie să o împlinească printr-o slujire desăvârșită, plină de responsabilitate și autoritate duhovnicească.

Cuvântarea profetică adresată poporului începe cu o dubitație: „Este, oare…?”, ca și cum Agheu, după apartenență socială unul ca și ei, dar cu nou destin teologic, cel profetic, nu ar cunoaște răspunsul întrebării. Apoi, folosind termenul ebraic cel mai uzitat pentru „timp”, ebraicul et, sugerând un timp apropiat, Agheu caută să schimbe motivația poporului, întrebându-i dacă acesta este timpul să construiască propria casă, când templul este în ruină (v. 4), sau este „timpul pentru construcția casei lui Dumnezeu” (v. 2).

Altfel spus, profetul își mustră conaționalii, folosind limbajul ­indirect, ironic, întrucât pentru aceia „nu este timpul” (lo et) de a ­construi Templul (v. 2), dar „este timpul” - numit „timpul vostru” (sau „destinat vouă”, devenit propriu­ vouă, precum o proprietate) (haet lachem) - ca aceia să locuiască în case acoperite. În ultimele ediții ale Sfintei Scripturi se pune accent chiar pe aspectul de modernizare și de securizare a locuinței: „cu ­pereţii lucraţi în tăblii”.

Exortația adresată contemporanilor este exprimată imperativ: „Fiţi cu băgare de seamă la căile voastre!” Traducând textul ebraic, descoperim un sens mult mai profund al cuvintelor: „Puneți sufletul vostru peste căile voastre!” Același îndemn se repetă în v. 7 identic, apoi în 2, 15 și 2, 18, în aceste două versete lipsind însă complementul „căile voastre”. Este evident că profetul pune mult patos în acest apel și își cheamă ­auditorii și cititorii la reflecție.

Sfârșindu-se timpul vechi al robiei și trăind starea înnoită a libertății în spațiul securizat de pronia divină, profetul Agheu vrea să provoace un examen de conștiință, o evaluare a atitudinii religioase a poporului. Ceea ce au lucrat ei până acum este cu adevărat constructiv? Este investiția lor durabilă? Obiectivele lor nu cumva au în vedere doar binele social, nu și pe cel moral sau religios?

Atenția sporită asupra unui obiectiv duce la neglijarea altuia, grija totală față de succesul personal în cotidian are drept consecință delăsarea în construirea Casei lui Dumnezeu. Este evident că între cele două obiective este o strânsă legătură. Prin urmare, dacă primul obiectiv nu este îndeplinit, cauza poate fi cel de-al doilea. Pentru a exprima mai clar această relație cauză-efect, Agheu dă cinci exemple ale inutilității efortului egoist: „Voi aţi semănat mult, dar aţi cules puţin; aţi mâncat, dar nu v-aţi săturat; aţi băut, dar nu v-aţi îmbătat; v-aţi îmbrăcat cu veşminte, dar nu v-au ţinut de cald şi aţi strâns simbria voastră ca să o puneţi într-o pungă spartă” (v. 6).

Falsa prioritizare a obiectivelor poporului a dus la pierderile economice, eșuând în realizarea priorității absolute: construirea Casei lui Dumnezeu. Dorința de îmbogățire imediată, de stăpânire autarhă, de siguranță socială și de independență a schimbat oamenii și societatea doar aparent, la suprafață. În realitate, ei au ajuns la sărăcie și tot ce au adunat au risipit.

Provocarea profetică din v. 5 este repetată cu exactitate în v. 7, mai puțin cuvântul introductiv atta, „acum”. Dacă în prima exortație profetul pare mai mult constatativ, arătând că lipsa credinței (lit., punerea sufletelor lor pe calea ce trebuia urmată) a determinat neimplicarea, în cea de-a doua, el urmărește declanșarea acțiunii de transformare a oamenilor prin instruirea profetică. Aici nu mai este vorba de un „acum” istoric, ci de un „acum” continuu. Impasul cauzat de autosuficiență și individualism poate fi depășit printr-o lucrare comună insuflată și angajată su­fletește.

Dacă în v. 6 se arăta că poporul a însămânțat mult, dar a cules puțin („Voi aţi semănat mult, dar aţi cules puţin”), v. 9 pune accent pe evaluări, estimări, calcule, bilanțuri: „V-aţi aşteptat la mult, dar iată că aveţi puţin”. Este evidentă aici folosirea metaforei pământului, chiar a pământului cultivat, semn al proprietății, accentuându-se proprietatea personală: „voi ați semănat”. În aceeași accepție, nu este deloc de neglijat sensul instruc­tiv-educativ al aceleiași metafore. Pământul cultivat poate fi rațiunea omului, prelucrată prin instruire. Prin urmare, o instruire fără Dumnezeu înseamnă o formare cu lipsuri, o rodire deficitară.

Fără o axiologie care să aibă în centru credința în Dumnezeu, omul nu-și poate autoevalua propriile experiențe. El crede că „a strâns mult”, dar această adunare este doar contabilă, cifrică, amăgitoare, iluzorie. Raportat la Dumnezeu, acest „mult” este un „mult” risipit: „Eu am risipit truda voastră!” (v. 9). „Cerul se va încuia” (v. 10), iar lipsa hranei, a băuturii, a îmbrăcămintei și a resurselor financiare (și de alt fel) va continua. „Cerul” este Cel care determină căderea rouăi (care este învățătura și cuvântul lui Dumnezeu, cf. Deut. 32, 2) și buna rodire a pământului (adamah, de fapt a omului, adam).

La acest nou început al timpului mântuirii noastre să răspundem îndemnului profetului: „Puneți suflet în căile voastre!”, angajându-ne într-un proces de schimbare interioară, care să ne mobilizeze în demersul comun al afirmării apartenenței noastre la Corpul Tainic al lui Hristos, Biserica Sa.

Citeşte mai multe despre:   Anul Nou