Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Renunţarea și ascultarea, căile spre libertatea autentică în viața creștină

Renunţarea și ascultarea, căile spre libertatea autentică în viața creștină

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 12 Aug, 2020

După modelul chenotic absolut, revelat întregii umanităţi în Iisus Hristos (Filipeni 2, 5-7), Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, răstignit, omorât şi înviat, pentru ca însuşi omul să devină dumnezeu - conform îndrăgitului dicton patristic al Sfântului Atanasie cel Mare -, se înfăţişează în istorie orice sfânt, a cărui viaţă este o întrupare a principiilor evanghelice, universal valabile pentru popoare, naţiuni şi pentru întreaga lume creştină în ansamblul ei.

Un renumit teolog ro­mân, profesor de asce­tică şi mistică în se­co­lul trecut, profund preocupat de idealul sfinţeniei, se exprima într-o frumoasă lucrare a sa astfel: „Dacă Duhul Care suflă şi insuflă este unul şi acelaşi, modul de a reacţiona la atingerea Lui diferă de la epocă la epocă, de la confesiune la confesiune, de la naţiune la naţiune, de la ins la ins. Ce variată bogăţie de întru­pări creş­tine ne oferă vieţile sfin­ţilor! Nu seamănă unul cu altul, deşi în toţi, ca în nişte lumânări de diferite forme şi mărimi, a ars aceeaşi flacără a Duhului, care i-a mistu­-it până la transfigurarea lor întru eternitate” (Nichifor Crainic, ­„Dostoievski şi creştinis­mul rus”,

Ed. Anastasia, București, 1998, ­p. 209). Sau, cum scrie Vladimir Los­sky: „Sfântul Duh împăr­tă­şeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică plinătatea dumnezeirii într-un chip unic personal, împro­priată de fiecare om ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu” (Vladimir Lossky, „Teologia mis­tică a Bisericii de Răsărit”, Ed. Bonifaciu, București, 1998, p. 149).

În cazul sfântului în general, însăşi viaţa lui sfinţită, înscrisă în istoria Bisericii, este cea mai mare minune şi izvor al tuturor celorlalte fapte minunate, cum ar fi vindecările de boli, învăţăturile inspirate, prorociile, păstrarea sfintelor moaște sau altele a­se­­­mă­nă­toare, prin care Biserica sesizează sfinţenia unui membru al ei.

Se subliniază adesea, de pildă în viaţa Sfântului Serafim de Sarov, adânca şi permanenta lui smerenie prin care a dobândit toate celelalte daruri şi virtuţi. Raportat la extinsa sa cinstire şi receptare în Rusia, în întreaga Ortodoxie şi nu numai, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Serafim atât de iubit de credincioşi a fost tocmai excepţionala sa lepădare de sine, cel mai valoros lucru dintre toate virtuţile ascetice, după cum arată arhimandritul Platon Igu­mnov, profesor de ascetică și mis­tică la Academia Teologică de la Moscova.

Ca o paranteză mai extinsă, deși oficial doctrina Bisericii Anglicane nu acceptă învățătura despre sfinți în sensul ortodox și catolic, există prelați anglicani, care în anii din urmă au început să observe printre englezi semne vii de reorientare către cinstirea sfinților. Alături de astfel de manifestări ale credincioșilor anglicani, o concretă apreciere de cinstire a sfinților poate fi considerată familiaritatea și convingerea cu care însuși unul dintre conducătorii recenți ai Bi­sericii Anglicane, fost arhiepiscop de Canterbury și bun cunoscător ­al spiritualității răsăritene, scria ­despre Cuviosul Serafim, un sfânt receptat chiar și în Bisericile An­­­glicană şi Catolică, unde este asociat cu Sfântul Francisc de Assisi (Rowan Williams, Archbishop of Canterbury, „The aim of Christian Life. The Conversation of Saint Seraphim of Sarov with N. A. Motovilov”, Cambridge: Saints Alive Press, 2010).

Renunţarea la sine, ascultarea mai ales în cazul monahului, exersarea voinţei şi a puterilor fireşti printr-o asceză treptată se înscriu în cotidianul firesc al sfântului, iar împlinirea acestora pentru a-I semăna lui Hristos este cea mai mare minune la care trebuie să ia aminte creştinul atunci când ci­teşte cu multă evlavie Viețile Sfin­ților. S-ar putea spune că cea mai mare minune din istorie şi din întregul Univers nu este atât Învierea Mântuitorului, cât mai ales însăși viaţa Lui printre oameni. Învierea are mai ales rolul de a ne deschide inimile şi ochii asupra vieţii Lui pe pământ, ca Dumne­zeu şi om, asupra adâncului sme­reniei Sale, asupra a tot ceea ce a săvârşit, a învăţat şi a transmis mai departe prin Sfinţii Apostoli, așa cum am văzut în călătoria spre Emaus (Luca 24, 13-31).

Noul Testament ni-L arată pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca Omul care a trăit numai pentru alţii (Ioan 15, 13; Rom. 8, 32), acceptând totul, de la naştere până la moarte umilitoare, numai din iubirea pentru om şi pentru întreaga creaţie care Îl aştepta suspinând (Romani 8, 22). Pe fondul deșertării sau smereniei desăvârșite a Fiului lui Dumnezeu se înţelege orice jertfă şi renunţare asumate de om. „Deşertarea în­săşi, spune același Vladimir Los­sky, nu face decât să arate mai mult dumnezeirea Fiului - însă - tuturor celor care ştiu să recunoas­că măreţia în micşorare, bogăţia în lipsă, libertatea în ascultare”.

Aşa cum descrie Teologia mo­rală, se poate spune că sfinţenia este sinonimă cu libertatea perso­nală autentică. Însuşi statutul de persoană îl presupune cel puţin pe un altul. Persoana implică inten­ţionalitatea de comuniune, după expresia părintelui Dumitru Stă­niloae. Deci, ea nu se poate împlini real decât în relaţie cu o altă persoană sau cu mai multe. Toţi sfinţii au trăit astfel, arătând în viaţa lor pământească modelul Sfintei Treimi, în care „Persoanele dumnezeieşti nu se afirmă deloc prin ele însele, ci una mărturiseşte pe cealaltă”. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „Fiul este chipul Tatălui, iar Duhul este chipul Fiului”. Sfântul Duh este singurul Care nu Îşi arată chipul într-o altă Persoană dumnezeias­că, treimică. El Se substituie oarecum persoanei umane, căci El este Cel ce lucrează în adâncul nostru şi să vrem şi săvârşim voia lui Dumnezeu. Aceasta o arată şi Sfântul Apostol Pavel: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturi­seşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 15-16). Tot în același sens îl cităm din nou pe Lossky: „Ar trebui mai degrabă să se spună că Sfântul Duh se şterge, ca Per­soană, în faţa persoanelor create, pe care le ajută să-şi însușească harul. În El voinţa lui Dumnezeu nu ne mai este exterioară: ea ne dăruieşte harul pe dinăuntru, ară­tându-se chiar în persoana noas­tră, atâta vreme cât voinţa noastră omenească rămâne în acord cu voinţa dumnezeiască şi conlucrea­ză cu ea dobândind harul, fă­cându-l al nostru”.

Astfel se poate vorbi şi despre o chenoză a Duhului Sfânt, care până la sfârşitul veacurilor rămâ­ne nearătat ca Persoană, urmând ca la Parusie însăși mulțimea sfinților de pe parcursul istoriei să strălucească ca chip al Duhului Sfânt Care, iată, Se va arăta prin oamenii îndumnezeiți.

Oricărui act mântuitor din viaţa sfântului, a creştinului de rând în general, îi corespunde un act ­de renunţare în urma căruia se iveşte libertatea interioară şi implicit îmbunătățirea vieţii. „Fă-mă, Doam­­­ne, robul tău ca să devin liber” erau cuvintele prin care se ruga părintele Arsenia Boca, preluând reflecția Fericitului Augustin. Sfinţenia sau libertatea în Duhul Sfânt nu se poate naşte decât eroic, prin moartea sinelui, după cum se poate observa în trecut, că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor. Tot cunoscutul teolog rus subliniază magistral când spune că mântuirea perso­nală ţine mai mult de renun­ţare! Mai explicit, „desă­vârşirea persoanei stă în renun­ţare; pentru că este distinctă de fire, în calitatea ei de a fi ea însăşi, persoana se expri­mă prin renun­ţarea la existenţa pentru sine”.

Citeşte mai multe despre:   Duhul Sfant