Rugăciunea - luptă duhovnicească

Războiul duhovnicesc nu are început sau sfârșit. Și, de aceea, nici folosirea rugăciunii, cea mai importantă armă în această luptă sufletească, nu trebuie să înceteze până când nu suntem izbăviți de ispitirile celui viclean. Însă nici o încercare spirituală, oricât ar fi de dificilă, nu este lipsită de sens, ci, din contră, ne este oferită spre povățuirea și curățirea inimii noastre, așa cum observăm din viața Dreptului Iacov.

Îndemnul părinţilor săi de a pleca de acasă pentru a-şi căuta o soţie a fost împlinit de Dreptul Iacov și ca o oportunitate de a scăpa de dușmănia propriului frate geamăn, Isav. Acesta îl ura pentru faptul că primise în locul său dreptul de a fi considerat întâiul născut al familiei și dorea să se răzbune împotriva lui. Astfel, Iacov pleacă de acasă pentru o perioadă de timp considerată de el scurtă, dar care se va prelungi nu mai puțin de două decenii, timp în care va dobândi nu mai puțin de treisprezece copii și o avere impresionantă. Dar, întorcându-se spre casă după acest exil îndelungat împreună cu numeroasa sa familie și întreaga avere, Iacov trimite înainte emisari pentru a vedea care este atitudinea fratelui său Isav și a observa dacă aceasta s-a mai schimbat între timp.

Însă, înainte de a împlini acest act, Iacov are o viziune extraordinară: „A văzut oștirea lui Dumnezeu tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu. Iacov însă, când i-a văzut, a zis: «Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!»” (Facerea 32, 1-2). Cumva, această descoperire ieșită din comun arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de sfinții Săi. Iacov vede taberele îngerești așa cum o făcuse și cu două decenii în urmă, când i se descoperiseră în vis, urcând și coborând pe faimoasa scară care se prelungea de la pământ la ceruri.

Rugăciunea smerită a unui tată

Întoarcerea solilor de la fratele său, Isav, se dovedește una dureroasă pentru Dreptul Iacov. I se transmite că fratele său vine în întâmpinarea sa cu patru sute de oameni. Neînțelegând adevăratele intenții ale acestuia și temându-se de represalii armate, Iacov își împarte averea și robii în două tabere, încercând astfel să își protejeze familia și urmând modelul celor două tabere îngerești pe care le văzuse cu puțin timp înainte.

Apoi, în chip smerit, își pleacă genunchii în fața Dumnezeului Celui viu, Care l-a apărat atâta timp și de la Care nădăjduiește că va primi în continuare ajutor. „Dumnezeul tatălui meu Avraam și Dumnezeul tatălui meu Isaac, Doamne, Tu, Cel ce mi-ai zis: Întoarce-te în țara ta de naștere, și Eu îți voi face bine, nu sunt vrednic de toate îndurările Tale și de toate binefacerile ce mi-ai arătat mie, robului Tău, că numai cu toiagul am trecut deunăzi Iordanul acesta, iar acum am două tabere; izbăvește-mă, dar, din mâna fratelui meu, din mâna lui Isav, căci mă tem de el, ca nu cumva să vină și să mă omoare pe mine și pe aceste mame cu copii. Căci Tu ai zis: îți voi face bine și voi înmulți neamul tău ca nisipul mării, cât nu se va putea număra din pricina mulțimii” (Facerea 32, 9-12).

Iacov amintește aici, în primul rând, de bunicul și tatăl său, înscriindu-se astfel într-o genealogie a rugăciunii. În al doilea rând, nu uită să enumere toate binefacerile pe care le-a primit de la Dumnezeu și să-și recunoască propria nevrednicie, fapt care dovedește smerenia și pocăința sa sinceră. În cele din urmă, rugăciunea se încheie cu o amintire a făgăduinței pe care Dumnezeu I-a făcut-o la începutul călătoriei sale și pe care Iacov o dorește împlinită, atât pentru sine, cât și, mai ales, pentru numeroasa sa familie.

Lupta lui Iacov cu îngerul

Tulburat de situația existentă, Iacov stăruie în continuare în rugăciune. Dar acum are loc un eveniment ieșit din comun, care a rămas în istorie sub numele de „lupta lui Iacov cu îngerul”. Iată mărturia Scripturii: „Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui și i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el. Și i-a zis: «Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!» Iacov I-a răspuns: «Nu Te las până nu mă vei binecuvânta». Și l-a întrebat Acela: «Care îți este numele?» Și el a zis: «Iacov!» Zisu-i-a Acela: «De acum nu-ți va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor!» Și a întrebat și Iacov, zicând: «Spune-mi și Tu numele Tău!» Iar Acela a zis: «Pentru ce întrebi de numele Meu? El este minunat!» Și l-a binecuvântat acolo. Și a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică fața lui Dumnezeu, căci și-a zis: «Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu!” (Facerea 39, 24-30).

Acest episod ne arată întreaga dimensiune a rugăciunii ca luptă, ca război duhovnicesc. Iacov trece printr-o încercare dificilă, îi sunt testate credința, răbdarea, smerenia, po­căința. Și iese biruitor pentru că nu renunță. Se luptă cu propriile neputințe, cu propriile îndoieli și refuză să se dea bătut. Avem aici o prefigurare a luptelor duhovnicești întâmpinate de marii asceți creștini, de la Sfântul Antonie cel Mare în primele veacuri și până la Siluan Athonitul sau Iosif Isihastul în perioada contemporană.

Toți acești asceți au urmat același parcurs: au intrat în adâncurile iadului cu rugăciunea, fiind ridicați ulterior, după suferințe grele și încercări dificile (simbolistica șoldului rănit al lui Iacov este sugestivă), de harul dumnezeiesc, care i-a binecuvântat, i-a luminat, i-a întărit, i-a desăvârșit. Lupta lui Iacov rămâne în istorie ca o imagine a rugăciunii stăruitoare, care nu se lasă înfrântă de dificultățile întâmpinate și a cărei lumină strălucește cu atât mai puternic, cu cât în jurul ei se adună cel mai profund întuneric. În cuvintele unui mare isihast contemporan: „În lucrarea rugăciunii o mare importanță o are densitatea ei și gândul continuu la Dumnezeu. Treptat, se va concentra și atenția minții, ceea ce de fapt constituie roada rugăciunii. Odată cu concentrarea atenției, omul începe să descopere în sine tot răul ce vine din inima în care locuiește vrăjmașul care aprinde patimile. Răul apare în cugete, în dorințe, dar mintea însetată de mântuire nu trebuie să bage în seamă cugetele, ci să le curme, fiind atentă doar la rugăciune. Astfel, patimile își pierd puterea. Aceasta este lupta” (Arhiepiscopul Antonie de Golânsk și Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice. Manualul isihiei, Galați, Ed. Egumenița, s.a., p. 60).

Ori de câte ori ne luptăm în rugăciunea noastră cu cugetele, cu imaginile, cu tentațiile necurate, Dumnezeu ne dă cununa biruinței. Și chiar dacă uneori șchiopătăm asemenea lui Iacov, să rămânem încredințați că milostiv este Dumnezeu și ne va ajuta să trecem peste orice fel de încercări, așa cum a făcut-o și cu acest om care a bineplăcut Lui.