Rugăciunea, necesitate ontologică a firii omeneşti

De ce ne (mai) rugăm? Cum, când şi unde trebuie să ne rugăm? Este rugăciunea o necesitate sau a căzut în desuetudine? La aceste întrebări esenţiale ar trebui să ne răspundem cu sinceritate atunci când ne referim la rugăciune. Spuneam într-un articol anterior că rugăciunea este respiraţia spirituală a sufletului, că este o activitate continuă şi un mod de viaţă altruist. Mulţi însă consideră rugăciunea de prisos, chiar nepotrivită omului liber şi emancipat al timpurilor noi. Căci, se întreabă unii, ce poate aduce rugăciunea în viaţa mea? Sau cum mă mai pot simţi liber şi demn, de vreme ce recurg la rugăciune? Or, consider că întrebările acestea ar trebui puse exact invers: Cum poate trăi cineva fără a se ruga? Cum se poate simţi cineva cu adevărat liber şi demn dacă sufletul său nu se hrăneşte cu rugăciunea?

Conform învăţăturii de credinţă ortodoxă, omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său şi are menirea de a ajunge la asemănare cu Arhetipul său. De aceea, după cum o icoană îşi păstrează valoarea sa doar dacă este pusă în legătură directă cu cel reprezentat pe ea, adică cu cel pe care-l iconizează, tot astfel şi omul există, se împlineşte şi îşi menţine valoarea sa numai în legătură cu Cel al Cărui chip este, adică cu Dumnezeu. În acest sens putem afirma faptul că rugăciunea reprezintă o necesitate ontologică a firii omeneşti. Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că rugăciunea este raportarea noastră la Dumnezeu, comuniunea cu El şi unirea cu El. „Rugăciunea, după însuşirile ei, este starea de vorbă şi unire a omului cu Dumnezeu, iar după puterea ei, este sprijinitoare a lumii, împăcare cu Dumnezeu, mamă şi fiică a lacrimilor, ispăşire de păcate, pod de trecere peste ispite, zid de apărare împotriva necazurilor, sfărâmătoare de războaie, lucrare îngerească, hrană pentru toţi cei fără de trupuri, bucurie de ceea ce va să fie, lucrare nemărginită, izvor de virtuţi, mijlocitoare harismelor (...), hrană sufletului, luminătoare minţii (...), izbăvire de întristare, bogăţie a monahilor, comoară a isihaştilor” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 28, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2020, p. 401).

Rugăciunea nu este o practică magică şi nici nu-l constrânge pe om în vreun fel, ci este o faptă a libertăţii care înnobilează. În Ortodoxie, nu ni se cere ca în timpul rugăciunii să rostim mantre sau diverse formule magice, care au rolul de a ne satisface propria noastră voie. Atunci când se roagă, creştinul nu urmăreşte satisfacerea voii sale, ci el se încredinţează cu totul voii lui Dumnezeu, pentru că altfel nu am mai putea vorbi de rugăciune curată, ci am avea de-a face cu o practică magică străină de credinţa noastră. Însă, pentru a se putea apropia de Dumnezeu, omul trebuie să lupte ca să alunge orice fel de gânduri ce îi împrăştie mintea. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă că atunci când stăm înaintea Domnului la rugăciune, haina sufletului nostru să nu fie murdărită cu ţinerea de minte a răului, căci altfel, rugăciunea nu ne va folosi la nimic. Şi tot acest mare Sfânt Părinte al Bisericii subliniază că „rugăciunea este, pentru cei ce într-adevăr se roagă, tribunalul lui Dumnezeu, judecata şi tronul Său înainte de judecata ce va să fie (...). Câţi mergem să stăm înaintea Împăratului nostru Dumnezeu şi să grăim cu Dânsul să nu facem un asemenea drum nepregătiţi, ca nu cumva, zărindu-ne El de departe că nu avem arme şi haine ostăşeşti pentru alaiul împărătesc, să poruncească slujbaşilor şi slujitorilor să ne alunge undeva departe din faţa Sa şi rugăciunile noastre rupte în bucăţi să ni le azvârle cu dezgust în faţă” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 28, p. 402).

Biserica - spaţiu al comuniunii, al comunicării şi al cuminecării

Rugăciunea nu se face doar în biserici, atunci când preoţii şi credincioşii slujesc şi se roagă în cadrul cultului divin public, ci rugăciunea poate fi şi particulară sau „de sine”, adică atunci când credinciosul se roagă în casa sa, în cămara sa: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Într-adevăr, biserica are o importanţă capitală ca spaţiu al rugăciunii, întrucât acest loc plăcut lui Dumnezeu, „unde şi Puterile îngereşti sunt de faţă la adunările credincioşilor şi unde e de faţă însăşi puterea Domnului şi Mântuitorului nostru şi, pe lângă aceasta, şi duhul sfinţilor” (Origen, Depre rugăciune), este un loc al comuniunii, al comunicării şi al cuminecării. Aceasta nu înseamnă că se micşorează în vreun fel valoarea rugăciunii „de sine”, pentru că, de fapt, creştinul nu se roagă niciodată singur sau individual. Chiar şi atunci când se roagă în cămara sa, o face ca membru al Bisericii, motiv pentru care rugăciunea particulară este prelungirea rugăciunii celei una a trupului Bisericii de către fiecare mădular în parte.