Semnificații ale înnoirii minții

Se poate observa faptul că de-a lungul istoriei, dar în special în vre­murile moderne, anumite expresii biblice consacrate sunt confiscate în spațiul laic și ajung să exprime realități de o cu totul altă factură decât înțelesul pe care acestea l-au avut la origine. Exemplul cel mai frapant de denaturare prin secularizare a unui termen evanghelic este, cu siguranță, „omul cel nou”, propovăduit de Apostolul Pavel (Efeseni 2, 15; 4, 24), care în perioada propagandei comuniste a fost realmente golit de conținutul său duhovnicesc și hristologic. Pentru cineva care privește retrospectiv lucrurile poate părea ceva uimitor cum pe această expresie s-a putut edifica o ideologie constrângătoare care, știm cu toții, a făcut mult rău oamenilor.

Efectele strădaniei de a schimba în forță mentalitatea unei generații se văd până în zilele noastre. 

Aspecte filosofice

„Crearea omului nou” a fost după cum se știe un obiectiv al propagandei partidului comunist, care în realitate nu intenționa să creeze nimic nou, cu atât mai puțin un „om nou”, ci să șteargă credințele, convingerile și obiceiurile care țineau de epoca anterioară, dominată de Creștinism și de tradițiile populare care, de asemenea, erau impregnate puternic de ethosul creștin. Toate aceste valori trebuiau eliminate din mintea individului, dar și din mentalul colectiv și înlocuite cu marxismul dialectic și științific, cu evoluțio­nismul și cu scientismul. Prin urmare, în scurte cuvinte, s-a încercat înlocuirea unei învățături revelate cu o doctrină omenească atee, cu scopul de a-l depersonaliza pe om.

Accentul psihologic

Observând dinamica mentali­tă­ților din epoca contemporană, putem sesiza faptul că procesul început în epoca comunistă nu s-a încheiat, ci doar s-a trecut - probabil numai pentru o vreme - la o mutare a accentului dinspre filosofie spre psihologie. Astfel, apar expresii, înțelesuri și chiar orientări care vizează un proces de schimbare lăuntrică prin mijloace psihologice în care recunoaștem împrumuturi din repertoriul religios, chiar creștin, dar rupte de principiile teologice ale Bisericii, în principal de fundamentul transcendent și revelat al învățăturii creștine, spre pildă. Din păcate, acesta este totodată un spațiu unde se dezvoltă și cunoscutul fenomen de secularizare, care începe în mod evident de la secularizarea conceptelor.

Înnoirea minții

Iată, spre pildă, astăzi nu se mai discută despre crearea unui om nou, dar există preocupări legate de înnoirea sau schimbarea minții, care în sens profan, secularizat, înseamnă a schimba un tip de gândire sau de abordare lumească cu un alt tip de gândire, fără să existe o orientare a ei spre cele mai presus de lume, spre acordarea cu perspectiva unei vieți veșnice. Această schimbare poate doar ajuta la ieșirea din anumite blocaje sau complexe psihologice sau frici cotidiene, însă ea rămâne în sfera de influență a duhului lumesc, a veacului acestuia. Prin urmare, din perspectivă teologică, putem identifica o serioasă primejdie în acest punct, acela de a aprecia o terminologie formal creștină, dar prin care să consacrăm un proces secularizat de înnoire a minții și de a-l gira drept viabil.

O opoziție ireconciliabilă

Revenim la Apostolul Pavel, ca să ne amintim cum sună în întregime îndemnul său. Așadar, el se exprimă în acest fel: „Şi să nu vă po­tri­viți cu acest veac, ci să vă schim­bați prin înnoirea minții” (Romani 12, 2). Iată că din examinarea în întregime a frazei în care apare expresia „înnoirea minții” se vede limpede că aceasta este plasată în opo­ziție clară cu „veacul prezent”, adică înnoirea minții înseamnă dobândirea unei calități nelumești, care nu se află în ordinea acestei lumi. Așa­dar, „înnoirea minții” nu este o altă formă, nu este o altă expresie a acestui veac. Din ce motiv? „Pentru că, în adevăr, chipul acestui veac este pironit la cele pământești, este trecător, nu are nimic înalt, ci toate le are răsturnate pe dos”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând Epistola către Romani. Iar aici nu avem o evaluare care să fie valabilă doar pentru lucruri, ci inclusiv pentru formele lumești de gândire.

Vechea și noua minte

Atunci când filosofia sau psihologia vorbește despre o înnoire a minții, a gândirii, a abordării de orice fel, nu argumentează și prin ce anume se definește mintea sau gândirea ca fiind „veche”, decât prin aceea că trebuie depășită și înlocuită cu o altă formă nouă, mai eficientă. Însă, tradiția Bisericii atunci când abordează această temă nu se oprește doar la formă, la chipul lucrurilor. În învățătura Bisericii omul vechi - trup și suflet - este doar omul legat de păcat. Din acest motiv, Sfântul Ioan Gură de Aur, în același comentariu, zice: „Ai păcătuit astăzi? Ți-ai învechit sufletul? Nu te deznădăjdui, nici să nu cazi din nou, ci înnoiește-ți sufletul cu pocăința, cu lacrimile, cu mărturisirea și cu facerea celor bune”. De aceea, poate că nu întâmplător, noi am tradus cuvântul nou-testamentar metanoia - care în mod propriu înseamnă „schimbarea minții” - prin pocăință! Așadar, prin pocăință mintea cea veche se înnoiește.

Voia lui Dumnezeu

Dar deosebirea dintre sensul paulin al înnoirii minții față de cel secularizat nu se oprește numai la natura procesului lăuntric, sufletesc, mintal, ci se extinde și în ceea ce privește scopul acestui proces. Nu ne înnoim mintea ca să scăpăm de blocaje sau de frici, ci dintr-un cu totul alt motiv, care este legat de modul corect de petrecere în această lume, dar de care depinde viitoarea noastră mântuire, așadar: „Ca să deosebim care este voia lui Dumnezeu” (Romani 12, 2). Și cine nu cunoaște care este voia lui Dumnezeu? se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. Și răspunde: „Cei ce sunt fermecați de cele ale lumii. Toți aceștia nu cunosc nici interesele lor, nici voia lui Dumnezeu”.

Prin urmare, a cunoaște voia lui Dumnezeu devine sensul final al înnoirii minții și, prin extensie, aș zice al tuturor înnoirilor pe care le facem sau ni le dorim în exis­tența noastră pământească. De altfel, doar în acest fel se și pot re­zolva problemele psihologice și aporiile metafizice, întrucât socotesc că nu există pentru om o neliniște metafizică mai mare sau o angoasă existențială mai adâncă decât aceea de a nu cunoaște voia lui Dumnezeu cu el.