Sfântul Chiril, păstor şi dascăl al creştinilor din primele veacuri

Sfântul Chiril a fost ales Episcop al Ierusalimului în anul 348 şi a participat la lucrările celui de-al 2-lea Sinod Ecumenic (381), unde a rostit cu voce tare, înaintea tuturor, Simbolul de credinţă. A trecut la cele veşnice în anul 386, fiind pomenit în calendarul ortodox în ziua de 18 martie.

Numele său este puternic legat de cetatea Ierusalimului, unde s-a şi format ca teolog. A fost hirotonit diacon de Macarie al Ierusalimului, preot de Maxim II şi arhiereu de Acaciu al Cezareei Palestinei. Din cauza unor suspiciuni doctrinare vizavi de personalitatea lui Acaciu, acesta fiind acuzat de contemporani de arianism, autoritatea Sfântului Chiril a fost pusă parţial sub semnul întrebării. Îndoielile sunt însă risipite de o însemnare a lui Teodoret, menţionată în contextul Sinodului de la Constantinopol, în care este recunoscut pe deplin ca Părinte al Bisericii: „Noi recunoaştem ca episcop al Bisericii-mamă a tuturor Bisericilor, al Bisericii din Ierusalim pe venerabilul şi preaevlaviosul Chiril, cel iubit de Dumnezeu şi care a fost ales odinioară în chip canonic de către cei din provincie şi care în diferite împrejurări a luptat împotriva arienilor”.

A fost exilat şi scos din scaun de trei ori, fiind reabilitat irevocabil de Sfântul Grigorie al Nyssei, în cadrul Sinodului local din Antiohia (379). Astfel se consemnează că, „deşi viaţa Bisericii de la Ierusalim era coruptă din punct de vedere moral şi scindată în facţiuni, credinţa ei era sănătoasă” (Remus Rus, Dicţionar enciclopedic ..., p. 136).

Spre finele vieţii sale pământeşti, Sfântul Chiril a luat parte la lucrările celui de-al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381), unde şi-a mărturisit cu voce tare credinţa ortodoxă.

Din punct de vedere teologic, Biserica îl recunoaşte şi îl cinsteşte ca pe un mare catehet al ei. Opera sa scrisă are în centru cele 24 de cateheze baptismale, indispensabile zidirii sufleteşti a catehumenilor din vremea sa şi din timpurile ce au urmat. Aceste preţioase însemnări sunt completate de o Scrisoare către împăratul Constanţiu („relatând despre arătarea la 3 mai 351, orele 3, la Ierusalim, a unei cruci luminoase care se întindea de la Golgota şi până la Muntele Măslinilor. Crucea a putut fi văzută timp de câteva ore”) şi o Omilie la Slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, scrisă pe când era preot.

Una dintre principalele preocupări teologice şi pastorale ale Sfântului Chiril a fost cu certitudine instituţia catehumenatului, de care s-a ocupat îndeaproape în catehezele sale. Statornicită încă din primele veacuri creştine, aceasta reprezenta „prima treaptă de intrare în creştinism”. Catehumenii sunt „cei chemaţi” să asculte şi să primească învăţăturile Sfintei Biserici, însă într-o formă exterioară, fără ca acestea să le fie pe deplin lămurite şi înţelese. Abia după ce primesc Taina Sfântului Botez, după „luminare”, mintea şi sufletul lor se deschid pentru primirea lăuntrică şi înţelegerea deplină „prin experienţă” a acestor taine.

Toate aceste lucruri le avem pe larg lămurite la Sfântul Chiril al Ierusalimului, care explică foarte frumos: „Când se rosteşte cateheza şi un catehumen te întreabă ce au spus învăţătorii, nu spune nimic celui de afară! Căci taină îţi predăm şi nădejdea veacului ce va să fie. Păstrează taina pentru cel care te răsplăteşte! Să nu zică cineva vreodată: Ce vătămare se aduce dacă aud şi eu? Şi bolnavii cer vin. Dar dacă li se dă vin într-un timp nepotrivit, boala se înrăutăţeşte şi se nasc două rele: bolnavul este pierdut, iar doctorul este hulit. Tot astfel şi catehumenul, dacă va auzi de la cel credincios: şi catehumenul vatămă, căci nu înţelege ceea ce a auzit, critică cele ce se fac aici şi-şi bate joc de cele spuse; şi este osândit şi credinciosul ca un trădător. Tu stai acum ca la hotar! Bagă de seamă ca nu cumva să spui ceva! Nu pentru motivul că învăţăturile nu sunt vrednice de a fi spuse, ci pentru că auzul nu este vrednic de a le primi. Erai şi tu odinioară catehumen, şi nu-ţi istoriseam nimic din învăţăturile de acum. Când vei afla, prin experienţă, măreţia învăţăturilor, atunci vei cunoaşte că sunt nevrednici catehumenii să le asculte” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere din limba greacă şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 12-13).

În continuare, pornind de la îndemnul prorocului Isaia, „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Şterge-ţi răutăţile din sufletele voastre, dinaintea ochilor mei” (Isaia 1, 16-17), Sfântul Chiril al Ierusalimului oferă o perspectivă originală asupra dimensiunii ascetico-mistice a Tainei Sfântului Botez. După el, robia cea rea a păcatului este anulată de robia cea bună, generată de harul înfierii în Hristos: „Dacă cineva este rob al păcatului să fie cu totul gata, prin credinţă, pentru libera renaştere a înfierii! Lepădând robia prea rea a păcatelor, dar dobândind preafericita robie a Domnului, să fie învrednicit să moştenească Împărăţia cerurilor. Dezbrăcaţi-vă prin mărturisire de «omul cel vechi, stricat prin poftele înşelăciunii» (Efs. 4, 22) «ca să vă îmbrăcaţi cu omul cel nou, reînnoit prin cunoaşterea Ziditorului» (Col. 3, 10). Dobândiţi, prin credinţă, «arvuna Sfântului Duh» (II Cor. 5, 5), ca să puteţi fi primiţi «în locaşurile veşnice» (Luca 14, 9). Apropiaţi-vă de pecetea cea tainică, ca să fiţi cunoscuţi Stăpânului! Număraţi-vă în turma sfântă şi cuvântătoare a lui Hristos, ca să fiţi orânduiţi în dreapta Lui şi să moşteniţi viaţa pregătită vouă! Cei care au în jurul lor încă asprimea păcatelor sunt în stânga deoarece nu s-au apropiat de harul lui Dumnezeu, dat prin Hristos şi prin renaşterea băii botezului” (Cateheze, p. 19).

Dorind să ferească Biserica de pericolul înţelesurilor greşite, Sfântul Chiril al Ierusalimului, la unison cu Părinţii şi Învăţătorii Bisericii primare, a pus pavăză prin aceste cuvinte, ca nu cumva să cadă cineva de la dreapta credinţă. Primul mare pericol în înţelegerea legăturii Fiului cu Tatăl în sânul Preasfintei Treimi a venit din partea ereziei ariene. Adepţii ei socoteau că „Fiul este o creatură a Tatălui”, osebit de celelalte creaturi, mai mic decât Dânsul şi nicidecum „deofiinţă cu El”. Aceste amăgiri sunt combătute în cuvintele Simbolului de credinţă, care afirmă clar şi lămurit veşnicia, unitatea şi deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Întru această rânduială s-a consemnat dintru început mărturisirea celui de-al doilea articol, în numele „Domnului Iisus Hristos” şi al „Fiului lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte sunt explicate de Sfântul Chiril al Alexandriei, care îi critică pe „născocitorii ereziilor, care sapă groapa lor şi a celorlalţi, au alunecat într-o asemenea sminteală judecând şi spunând că Fiul este mai mic şi că a fost adus la fiinţă din Dumnezeu Tatăl la fel ca și celelalte creaturi. Aceşti oameni jalnici nu se ruşinează să-L mărginească în timp pe Cel Ce este deasupra tuturor veacurilor şi a tot timpul, socotindu-L cel mult făcătorul (dea­supra) îngerilor. Însă gândind a fi corect să-L coboare din slava şi egalitatea cu Dumnezeu Tatăl, chiar şi atunci L-au socotit cu mult peste alţii. Spun că este Mijlocitor între Dumnezeu şi om, dar să aibă în mod deplin slava şi transcendenţa dumnezeiască, întocmai după cum nu rămâne în mod deplin în limitele ordinii create. Cine este atunci Acesta Care stă puţin mai jos de transcendența dumnezeiască, depăşind totodată limitele creaţiei? Toate acestea sunt de neînțeles. Nimeni nu ar putea să gândească în nici o împrejurare la un asemenea Mijlocitor între Creator şi creatură. Astfel, coborându-L de pe Tronul Dumnezeiesc (căci asta este ceea ce au făcut) L-au numit Fiu şi Dumnezeu, socotind că este necesar să-L cins­tească, chiar dacă Legea a spus clar acestea: «Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai Lui să-I slujeşti» (Deut. 6, 13). Astfel, Domnul le spune israelitenilor prin glasul lui David: «Nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin» (Ps. 80, 8)” (Cateheza XI, 17, p. 155). Din această expresie, el a dorit cu tot dinadinsul să cunoaştem că Tatăl şi Fiul sunt din aceeaşi fiinţă (omousios), fără să se amestece sau să se confunde Unul cu Altul. „Aşadar, Fiul este Dumnezeu adevărat; are în El pe Tatăl, fără ca să Se schimbe în Tatăl. Căci nu S-a întrupat Tatăl, ci Fiul. Să se spună deschis adevărul! Nu Tatăl a pătimit pentru noi, ci Tatăl a trimis pe Cel care a pătimit pentru noi. Nici să nu spunem vreodată: «Era un timp când Fiul nu era». Să nu primim învăţătura care amestecă pe Tatăl cu Fiul, ci să mergem pe calea împărătească, fără să ne abatem nici la stânga, nici la dreapta. Nici pentru a socoti că cinstim pe Fiul să-L numim Tată; nici pentru a socoti că cinstim pe Tatăl să presupunem că Fiul este una dintre creaturi”.