Sfântul Pavel, Apostolul apologet

Biserica primelor veacuri creştine a avut de înfruntat un război apologetic, care „se desfăşura simultan pe două fronturi”: cu iudaismul, asupra căruia, după cum am văzut, exista o bogată ascendenţă biblică, şi cu elenismul sau cultura clasică, unde a intervenit o stringentă nevoie de adaptare. Raportat la cel de al doilea aspect de interacţiune, primii apologeţi creştini aveau la îndemână relativ puţine trimiteri scripturistice prin care să-şi edifice atitudinea în polemica lor cu gândirea păgână. De amintit sunt aici trimiterile din Cartea Faptele Sfinţilor Apostoli: 14, 15-17; 17, 22-31; şi în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: 1, 19; 2, 16.

Pasajele din Noul Testament „au fost folosite pentru a oferi o justificare biblică lucrării apologetice din fiecare epocă”. Existau în acest sens două perspective de abordare a interacţiunii cu elenismul. Pe de o parte, apologeţii puteau să-şi însuşească drept model Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul şi „să repudieze gândirea păgână cu toate operele şi sistemele sale, aşa cum repudiaseră în mod unanim cultul imperial; sau puteau să descopere în sânul clasicismului analogii cu teza continuităţii şi discontinuităţii pe care cu toţii au găsit-o în iudaism. Teologii din secolele al II-lea şi al III-lea au îmbinat aceste două orientări, dar în poziţii diferite” (Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I. Naşterea tradiţiei universale (100-600), traducere de Silvia Palade, Ed. Polirom, Bucureşti, 2004, p. 50).

Sfântul Apostol Pavel şi filosofia

În vremea Sfântului Apostol Pavel, între principalele preocupări spirituale ale eleniştilor se numărau magia şi filosofia, „două fenomene” cu larg impact social. Fenomenul magic este confruntat deseori în călătoriile misionare, de amintit fiind întâmplările din Cipru şi Efes, unde Apostolul zădărniceşte lucrarea vrăjitorilor, a exorciştilor care scoteau demoni în numele lui Iisus Hristos sau al argintarului Dimitrie (cf. Faptele Apostolilor 8, 9; 13, 6; 19, 19, 24). Aceştia reprezentau în mare sinteza generală a preocupărilor vechi idolatre, completate de tot felul de superstiţii şi speculaţii, accesibile maselor de jos.

Cu filosofia există însă o interacţiune mult mai complexă. O regăsim cu precădere printre preocupările locuitorilor din Tars, Alexandria, Roma şi, mai ales, la cei din Atena. Cuprinzând în sine elemente de fizică şi metafizică, dar şi problematici şi abordări morale şi sociale, filosofia elenistă „însemna pentru majoritatea oamenilor ştiinţa care ne învaţă cum să trăim. Era legată în general de etică. Chestiunile filosofice ţineau de ceea ce numim astăzi învăţământul universitar şi erau cel mai adesea studiate în centrele universitare din Atena, Alexandria, Roma şi Tars; dar şi cărţilor, oratorilor ambulanţi, a cinicilor care ţineau discursuri pe străzile oraşelor pentru toţi cei care doreau să-i asculte. Ideile despre această nouă artă de a trăi s-au răspândit din ce în ce mai mult, ajungând la ceea ce numim astăzi «religie personală»” (Artur Darby Nock, Sfântul Pavel, traducere din limba engleză de Cătălina Gaidău, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, pp. 85-86).

Intelectualii din imperiu sau „elitiştii” erau prin urmare mari consumatori de filosofie. Combaterea numeroaselor sisteme şi concepte filosofice, precum stoicismul, epicureismul sau neopitagoreismul, care „propuneau contemplaţia filosofică drept cale de salvare”, era într-adevăr o mare provocare pentru Apostolul neamurilor. Cu toate acestea, Dumnezeu îl rânduise din pântecele maicii sale să împlinească această lucrare.

„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii“

Sfântul Apostol Pavel s-a bucurat în lucrarea sa apologetică de „trei mari privilegii”: a primit cea mai bună educaţie religioasă iudaică, fiind discipolul marelui rabin Gamaliel (cf. Filipeni 3, 4-6); era cetăţean al cetăţii Tars din Cilicia (cf. Faptele Apostolilor 21, 39); avea dreptul de cetăţean roman prin naştere (cf. Faptele Apostolilor 22, 28), privilegiu care i-a conferit trecere liberă şi înlesniri pe întinderea întregului imperiu. „Iudaismul a fost mediul său religios înainte de convertirea sa. Tarsul, cu marea lui universitate şi atmosferă intelectuală, a fost scena primilor lui ani; şi Imperiul Roman a fost mediul politic în care el a trăit şi şi-a făcut lucrarea. Astfel, Pavel a crescut într-o cultură urbană cosmopolită” (Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creştine, Societatea Misionară Română, 1992, p. 55). Înzestrat cu darul vorbirii întărite în logica unei mărturisiri ecumenice, Sfântul Apostol Pavel împlineşte o misiune universală de propovăduire a creştinismului. Fără el nu putem înţelege bazele apologeticii ortodoxe, care se dăruieşte mai întâi pe sine pentru a-i aduce la Adevăr pe cei ce sunt afară. De aici trebuie să înţelegem în primă instanţă „elasticitatea” discursului apologetic paulin, completat ulterior şi în mod pedagogic de rigorile şi exigenţele Evangheliei. Iată ce le spune în acest sens corintenilor: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea” (I Co. 9, 19-23).

Cuvântarea din Areopag, fundament al apologeticii creştine

Pe lângă numeroasele evenimente în care Apostolul neamurilor a trebuit să-şi apere scopul şi autoritatea mărturisirii sale în faţa iudeilor şi a celor dintre neamuri, cuvântarea sa din Areopagul atenian este esenţială pentru înţelegerea interacţiunii dintre elenism şi creştinism. Aparte de celelalte vârfuri culturale ale lumii antice, Atena „deţinea întâietatea tradiţiei, iar în ceea ce priveşte filosofia, aceasta rămânea în continuare pe primul loc”. „Exact la mijlocul secolului întâi, Pavel soseşte la Atena, unde zăboveşte câteva săptămâni, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Scurta lui şedere în mijlocul celui mai strălucit centru al culturii antice constituie unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie a omenirii. Atunci a început lupta făţişă între cele două lumi: lumea creştină, formal reprezentată în acel moment de un singur om - Pavel, şi lumea păgână cultă, care se sprijinea acolo nu numai pe autoritatea materială şi morală a statului, dar avea la temelie cele mai de seamă opere filosofice, literare şi artistice, pe care le-a produs cândva spiritul omenesc. Chiar în incinta celei mai înalte instituţii ateniene, în Areopag, chemat să dea socoteală de marea sa îndrăzneală de a introduce, prin predica sa, zei străini în cetate, «omul de trei coţi», cum îl numeşte Hrisostom pe Pavel, pleşuv, cu barba mare, uşor încovoiat de spate, îmbrăcat în haine orientale de călătorie, ridică târnăcopul, acolo, la poalele marelui sanctuar al elenismului păgân - Acropolul, năzuind să dărâme o lume întreagă” (Patriarhul Iustin, Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Episcopia Argeşului şi Muscelului/ Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 8).

Vizibil afectată de „politica lipsită de tact şi raţiune a imperiului”, Atena îşi păstrase totuşi „apetitul pentru conversaţie”, lucru confirmat de Faptele Apostolilor 17, 21: „Toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo nu-şi petreceau timpul decât spunând şi auzind ceva nou”. Pe această tradiţie, Sfântul Apostol, plin de Duhul Sfânt, a ridicat stindardul Învierii. El s-a înfăţişat mai întâi înaintea sfatului bătrânilor, care a încuviinţat să ia cuvântul în Areopag. Auzind despre noua lui învăţătură, atenienii credeau că este un filosof itinerant, care învăţa lucruri nemaiauzite: „Şi luându-l cu ei, l-au dus în Areopag, zicând: Putem să cunoaştem şi noi ce este această învăţătură nouă, grăită de tine? Căci tu aduci la auzul nostru lucruri străine. Voim deci să ştim ce vor să fie acestea” (Faptele Apostolilor 17, 19-20).