Sfinţii Adrian şi Natalia sau mucenicia ca virtute a familiei creştine

Familia creştină se întăreşte astăzi în credinţă, statornicie şi virtute, luând aminte cel mai cu seamă la pildele muceniceşti ale sfinţilor. Un loc aparte în Sinaxarul Bisericii noastre îl au cu siguranţă Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia, doi tineri căsătoriţi care L-au mărturisit pe Hristos în vremea persecuţiei lui Maximian.

Istoria creştinismului face de fiecare dată să răsară exemple de sfinţi din toate categoriile sociale. Lucru minunat şi cu totul aparte este atunci când acest mare şi fericit dar al veşniciei ni se descoperă în viaţa de familie. Este de folos spre ştiinţă pentru contemporanii noştri că există familii sfinte „care au ajuns la această nuntă încă din viaţa lor, dobândind nu numai cununa căsătoriei, ci şi cununa cea neveştejită a măririi dumnezeieşti, prin cununa muceniciei” (pr. dr. Vasile Gavrilă, „Cununia - viaţă întru Împărăţie“, Bucureşti, 2004, p. 305).

Acest lucru a fost posibil mai cu seamă în vremea persecuţiilor romane, când prigonitorii creştinismului au oferit familiilor de creştini posibilitatea unei alegeri ireversibile: „păstrarea credinţei, cu preţul sacrificării - martiriul, sau păstrarea vieţii în sânul familiei, cu preţul apostaziei”. În mod paradoxal, în această mare încercare, cei doi soţi creştini nu aveau înainte doar alegerea dintre viaţă şi moarte, ci şi marea probă a iubirii dumnezeieşti, după Cuvântul Mântuitorului Hristos: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).

Sinaxarul ne spune că, înainte să primească mucenicia, cei doi tineri, Adrian şi Natalia, erau căsătoriţi numai de 13 luni. Amândoi trăiau în Nicomidia (Asia Mică), pe vremea domniei lui Maximian (sec. 4). Adrian avea 28 de ani şi ocupa o funcţie importantă în administraţia cetăţii. Se spune, de asemenea, despre el că era păgân după naştere, iar Natalia era creştină. Adrian a primit repede Botezul, fiind impresionat de curajul şi credinţa a 23 de bărbaţi creştini care urmau să primească mucenicia. A ales totodată să-şi mărturisească credinţa în Hristos şi să spună înaintea tuturor că este creştin. A fost degrabă închis şi supus la cele mai groaznice chinuri. Înainte de execuţie, persecutorii i-au permis să meargă acasă să-şi ia rămas-bun de la soţie. Văzându-l că se apropie, Natalia s-a speriat, crezând că, din slăbiciune sufletească, s-ar fi lepădat de credinţă. I-a adus aminte cuvintele Domnului: „Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10, 33). A aflat însă că soţul ei venise să-i primească gândul de drag în ceasul martirajului. Înainte de pământeasca despărţire, soţul şi-a binecuvântat la rându-i soţia. Cuvintele ne-au rămas ca un adevărat testament de dragoste şi credinţă creştină: „Binecuvântată eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Binecuvântarea îţi este deci cunună, căci, deşi nu ai îndurat tu chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei”.

Venind ziua supliciului, dar şi a celei mai mari mărturisiri, fericitul Adrian a primit loviturile călăului fără să cârtească. De fiecare dată era îmbărbătat de soţia sa, pe care o avea alături. Aceasta l-a încurajat încă să sufere şi mai mult. Abia după ce mâna lui Adrian s-a desprins de trup, el şi-a dat duhul în mâinile Stăpânului. Natalia a ridicat-o de jos şi a păstrat-o ca pe cel mai de preţ mărgăritar.

După execuţia celor 23 de bărbaţi, dimpreună cu fericitul Adrian, au urmat încercări grele pentru creştinii din Nicomidia. Au fost nevoiţi să fugă din cetate şi să se adăpostească în Bizanţ. Pe cale au întâmpinat multe ispite, însă rugăciunile Nataliei au risipit orice fel de încercare. Au ajuns în cele din urmă la biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinţilor mucenici şi Natalia a aşezat mâna lângă trupul soţului ei. Peste noapte, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis, mângâind-o cu cuvintele: „Bine ai venit aici, roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!” Trezin­du-se, sfânta a povestit creştinilor toată această minunată vedere, apoi, închizându-şi ochii, a trecut întru odihna cea veşnică, alăturându-se sfântului ei soţ. Dragostea creştinilor pentru ea a fost mare, sfântul ei trup fiind aşezat laolaltă cu cel al Sfântului Mucenic Adrian.

Însemnările Sfântului Nicodim Aghioritul, după care s-a alcătuit şi Sinaxarul, au la bază un manuscris grecesc din mănăstirea atonită Marea Lavră. Aici, martiriul celor doi soţi este localizat la anul 298, în timpul celei de-a doua domnii a împăratului Maximian. Există în acest sens o serie de păreri diferite. Prima dintre ele ar fi că „Marea Persecuţie” nu începuse până la anul 303. În al doilea rând, Sinaxarul menţionează ca loc cetatea Nicomidiei, responsabil fiind, „în mod probabil”, împăratul de Răsărit, Gaius Galerius Valerius Maximianus, şi nu Augustul de la Roma, Marcus Aurelius Valerius Maximianus. În al treilea rând, Sfântul Nicodim susţine că martirajul celor doi sfinţi a avut loc „în a doua sa domnie a lui Maximian, ceea ce ar putea însemna că este vorba despre Galerius, după ce acesta a fost promovat de la rangul de Cezar la acela de Augustus atunci când Dioclețian a abdicat în anul 305”. Este totuși posibil ca datarea martiriului în anul 298 să fie corectă: Galerius a fost numit Cezar în 293, apoi a căzut în dizgrație după eșecul său într-o campanie împotriva sasanizilor la frontiera de est a imperiului, iar mai târziu, după o altă campanie, de această dată victorioasă (297), Dioclețian i-a conferit din nou titlul de Cezar. În acest caz, termenul de „a doua sa domnie”, menționat de către Sfântul Nicodim, s-ar referi la această revenire a lui Galerius după triumful lui asupra sasanizilor. Influența asupra lui Dioclețian se știe că a crescut și este posibil ca Galerius să fi început să-i persecute foarte tare pe creștini încă din 298. (The Catholic Encyclopedia, 1910, vol. 7).