Simbolurile Duhului Sfânt în teologia Părinţilor sirieni

Strâns legată de primele veacuri creştine, teologia de limbă siriacă oferă până astăzi o fascinantă perspectivă asupra experienţelor duhovniceşti trăite în Hristos. Între numeroasele descrieri prin care Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi au reuşit să tălmăcească tainele credinţei se numără şi simbolurile Sfântului Duh.

Preocupările de teologhisire prin simboluri au început încă din primele veacuri creştine. În legătură cu cea de-a treia Persoană a Prea­sfintei Treimi s-au dezvoltat îndeosebi trei simboluri: focul, porumbelul şi untdelemnul.

Duhul Sfânt - „foc”

În cel de-al 73-lea Imn despre credinţă, Sfântul Efrem oferă, ca ima­gine a Preasfintei Treimi, exemplul soarelui: soarele Îl simbolizează pe Tatăl, lumina pe Fiul şi căldura pe Sfântul Duh (H. Fid. 71, 1). Cât se poate de sugestivă, folosită ulterior şi de Părinţii capadocieni, imaginea Sfântului Efrem explică prezenţa şi pătrunderea Duhului Sfânt în lume: „Tăria căldurii Duhului ajunge/ în toate, cu toate, şi totuşi este întreg numai cu Unul/ şi nu e scos din Strălucire,/ fiind amestecat în ea, nici cu Soarele,/ fiind amestecat cu ea” (H. Fid. 74, 3-4).

Simbolismul „focului sfinţitor” al Duhului Sfânt se regăseşte mai întâi în Vechiul Testament, unde actul de coborâre a focului peste o jertfă era văzut ca „semn al prezenţei dumnezeieşti” (cf. 2 Cronici 7, 1). În Cântarea Cântărilor, Dumnezeu este reprezentat prin cuvintele: „Voi trimite foc din cer şi astfel voi mistui întreaga ardere-de-tot şi jertfa cea sfântă” (5, 1). Pe de altă parte, în traducerea grecească a Vechiului Testament, în cartea Facerii, ni se spune că „Domnul a ars darul lui Abel” (4, 4).

Între primii Părinţi sirieni care folosesc acest simbolism se numără Afraate. Astfel, în cea de-a IV-a Demonstraţie a sa, intitulată „Despre rugăciune”, înţeleptul persan enumeră episoadele vechi-testamentare ale „pogorârii focului” peste jertfa fiilor lui Adam: „Atunci când Abel şi Cain au adus împreună spre ardere darurile lor, focul cel viu, care slujea înaintea lui Dumnezeu, s-a pogorât şi a mistuit jertfa curată a lui Abel, însă nu a atins-o pe cea dusă de Cain, pentru că era întinată” (Dem. 4, 2).

Simbolismul Sfântului Duh ca „foc” poate fi, prin urmare, înţeles apelând la două elemente fundamentale: al jertfei - în sensul acceptării şi sfinţirii acesteia, şi al pecetluirii sacramentale - ca definire a pogorârii/ epiclezei Sfântului Duh la prefacerea Sfintelor Daruri, dar şi peste untdelemnul şi apa baptismală. Acest aspect este subliniat de Sfântul Efrem Sirul în Imnul al X-lea „Despre credinţă”: „În Pâinea Ta stă ascuns Duhul care nu se consumă,/ în Vinul Tău locuieşte Focul care nu se bea:/ Duhul sălăşluieşte în Pâinea Ta, Focul în Vinul Tău,/ o dorinţă nestinsă pe care buzele noastre au primit-o”.

Duhul Sfânt - „porumbel”

Tot în Sfânta Scriptură, Părinţii sirieni au găsit argumentele definirii simbolistice a Duhului Sfânt ca „porumbel”. Cunoaştem foarte bine evenimentul biblic de la Botezul Mântuitorului Hristos, când Duhul Sfânt S-a pogorât „în chip de porumbel”. Cu toate acestea, în secolul al VI-lea, atât Sever de Antiohia, cât şi Filoxen din Mabbug şi-au arătat diferenţele în legătură cu folosirea acestui simbol, luând în calcul „obiceiul fabricării porumbeilor euharistici”. Dincolo de realitatea teologică adversă, obiecţia lor nu a dezvoltat „tendinţe iconoclaste, acestea rezultând mai degrabă din asocierile cu pri­vire la prezenţa porumbelului în cultele precreştine, dezvoltate pe lângă Mabbug”, cum arată ­Sebastian Brock (`The Holy Spirit in the Syriac Tradition”, 2008, p. 20). Este posibil ca, din cauza acestor conotaţii păgâne, simbolismul „porumbelului” să nu fie atât de proeminent în scrierile siriene, cum este de altfel în celelalte tradiţii creştine.

Simbolul „porumbelului” este afirmat într-un text siriac mai vechi, unde se arată că „Porumbelul a zburat deasupra capului Domnului nostru Hristos/ căci El îi era cap;/ a cântat deasupra Lui/ şi glasul i-a fost auzit...” (Odele lui Solomon, Oda 24). Scena se referă în mod sigur la Botezul Mântuitorului Hristos, însă nu este totuşi clar dacă porumbelul se foloseşte aici ca simbol concret al Sfântului Duh, sau, în mod simplu, ca motiv de recunoaştere.

Revenind la textele vechi-testamentare, ne amintim de episodul în care porumbelul lui Noe adusese la corabie o ramură de măslin. În teologia Părinţilor sirieni, acest pasaj defineşte legătura Duhu­­lui Sfânt cu uleiul/untdelemnul ­de
măsline. Sfântul Efrem arată lămurit acest lucru într-unul din imnurile sale la Epifanie: „Frunza de măslin a sosit/ purtând simbolul ungerii;/ cei din arcă s-au bucurat la venirea sa/ căci a adus vestea izbăvirii./ Tu (cel botezat) te bucuri la venirea/ untdelemnului sfinţit;/ mădularele tale păcătoase se fac acum bucuroase,/ căci au primit aceeaşi veste a mântuirii” (H. Epif. 3, 8).

Duhul Sfânt - „untdelemn”

În legătură cu cel de-al treilea simbolism al Duhului Sfânt, acela de „untdelemn”, găsim în Sfânta Scriptură un important pasaj în care această asociere este arătată foarte clar: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate” (Isaia 61, 1). În concordanţă cu textele scripturistice, comentariile patristice baptismale de limbă siriacă menţionează unanim „că mirul îl simbolizează pe Duhul Sfânt”. Sursa acestei mărturii este scriitoarea lui Sever de Antiohia către un oarecare Ioan soldatul sau romanul. Aici, episcopul sirian vorbeşte despre îndreptarea ereticilor arieni care erau reprimiţi în Biserica Ortodoxă şi spune că ei erau „unşi cu mir” şi că „aceasta indica faptul că Sfântul Duh, care se găsea ca tip în mir, este dătătorul cel bogat al darurilor care se primesc la Botez”. Cu toate acestea, „exegeţii sirieni preferă mai degrabă să asocieze mirul cu simbolul Mântuitorului Hristos, decât cu cel al Sfântului Duh” (Se­bastian P. Brock, „The Holy Spirit in the Syriac Tradition”, p. 25).