Tehnologia, noua religie a omului postmodern

Arătam într-un articol anterior că noile mijloace media au generat o sărăcire a vieţii spirituale, întrucât acestea au ajuns să ia locul religiilor şi spiritualităţii tradiţionale. De asemenea, arătam că Biserica nu ar trebui să fie influenţată de imaginea pe care o are în faţa lumii sau de cât de eficientă este din punct de vedere tehnic, căci după aceasta se ghidează în special societatea seculară. Se pune întrebarea însă: într-un mediu virtual, poate fi împărtăşit harul? Experienţa harului poate fi comunicată online?

În condiţiile de astăzi, suntem determinaţi să folosim mijloacele media inclusiv pentru promovarea discursului teologic. Însă, trebuie să ţinem cont de faptul că mediile tehnologice de astăzi nu sunt doar medii informaţionale, ci sunt şi medii formatoare, adică ele formează (sau deformează) un anumit tip de gândire, de interacţiune, de participare, sublinia prof. dr. Adrian Lemeni în lucrarea Tehnicizarea inumană a vieții. Mediile tehnologice de astăzi nu sunt doar canale de informaţii, ci induc tehnici, practici care cultivă un anumit mod de a gândi, de a relaţiona şi de a fi. Iar aici accentul cade în special pe bloguri.

I se reproşează tot mai des teologiei că este închisă în sine, că nu este „prietenoasă” şi că dacă nu va depăşi graniţele unui public specializat, nu se va putea deschide unui public mai larg. I se reproşează, aşadar, că nu este deschisă şi dialogică. Or, în „ajutorul” teologiei vine blogul, care are rolul tocmai de a structura discursul teologic astfel încât acesta să fie mai accesibil şi să se încadreze în logica divertismentului. Însă, ne putem întreba: Un astfel de discurs teologic (încadrat în logica divertismentului) are puterea de a schimba profund viaţa cuiva, de a atinge mintea, inima, sufletul, astfel încât să-l determine să meargă pe calea despătimirii? Întrebarea este desigur una retorică. În acelaşi timp, contează foarte mult scopul în care este transmis mesajul evanghelic, iar aici mă refer la mărturisirea Adevărului. Transmitem adevăruri de credinţă celorlalţi pentru a-L propovădui pe Hristos cu adevărat, sau pentru a ne proiecta propria noastră imagine pe micile ecrane, mulţumindu-ne şi complăcându-ne într-un soi de narcisism?

În paginile aceleiaşi lucrări prof. dr. Adrian Lemeni vorbeşte despre spiritul Tradiţiei care nu înseamnă paseism, ci este forţa de a asuma prezentul şi de a privi viitorul. Angajarea în urmarea Tradiţiei Bisericii favorizează şi consolidează discernământul, care este esenţial atunci când ne raportăm la noile tehnologii. Tradiţia presupune deodată fidelitate şi dinamicitate, iar aceasta nu trebuie confundată cu nostalgia. Nostalgia nu are un viitor, este un sentiment închis în sine, încheiat, reprezintă, de fapt, o anumită tristeţe faţă de o anumită realitate trecută şi care rămâne fără obiect în prezent. Nostalgia este o formă de melancolie. 

Mediile tehnologice nu pot integra transcendentul

Folosirea tehnologiilor de azi nu ar trebui să presupună euforie şi nici nu ar trebui să ne raportăm la ele ca la ultima şi singura realitate. Foarte mulţi se entuziasmează în faţa acestui fenomen care aduce plăceri doar pe moment. Însă, preţul plătit este chiar timpul nostru. Deşi ni se pare că suntem ancoraţi în realităţile societăţii contemporane, că suntem foarte bine informaţi, de fapt ratăm ceea ce este esenţial, şi anume viaţa spirituală cu tot ceea ce presupune ea: rugăciune, faptele milei creştine, citirea lecturilor bune ş.a. De ce? Pentru că mediile tehnologice nu pot integra transcendentul.

Acesta este principalul motiv pentru care nu trebuie să cădem în capcana în care a căzut Biserica Romano-Catolică, a echivalării mediului tehnologic cu trupul mistic al lui Hristos. Pentru că, pe această linie, împărtăşirea harului se face în mod magic, prin conectarea la mediul tehnologic. Avem parte, aşadar, de o secularizare ce ţâşneşte chiar din interiorul Bisericii Romano-Catolice, prin Conciliul II Vatican. Marshall Mcluhan arată că linia Conciliului II Vatican a fost fundamentată pe o poziţie eronată, actualitatea misiunii Bisericii fiind înţeleasă ca acomodare a ei la duhul lumii (cf. Adrian Lemeni, Tehnicizarea inumană a vieţii, Ed. BASILICA, 2022). McLuhan a avut capacitatea de a vedea că secularizarea profundă nu este un rezultat al acaparării societăţii de către duhul lumii, ci alinierea misiunii Bisericii la acest duh secular. Această atitudine presupune din partea Bisericii o abdicare de la vocaţia ei în lume. 

Teologia - pastorală, misionară şi profetică

În acest sens, teologia joacă un rol deosebit de important în combaterea secularizării, ea putând fi acel ferment care ajută la depăşirea efectelor secularizării, numai dacă aceasta îndeplineşte anumite criterii: 1) Teologia să rămână fidelă faţă de Revelaţie, să constituie - după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae - o slujire a Bisericii, având un caracter comunitar sau sobornicesc. 2) Redescoperirea şi punerea în aplicare - după cum arăta părintele Alexander Schmemann - a dimensiunii pastorale, misionare şi profetice a teologiei, care altfel devine foarte îndepărtată de nevoile reale ale Bisericii. 3) Rezolvarea crizei liturgice a Bisericii, ce se caracterizează printr-o serie de abateri de la normă, anomalii sau deviaţii pătrunse în cult şi în slujbele bisericii, dar şi în parohia care nu mai este văzută ca mediu al comunicării şi comuniunii omului cu Dumnezeu prin energiile Sale necreate, ci a devenit un mediu cu totul secular. În acest sens, părintele Alexander Schmemann precizează faptul că teologia este autentică numai în măsura în care este pastorală, misionară şi profetică. La fel subliniază şi părintele Dumitru Stăniloae, el spunând că teologia este o slujire eclezială. Vorbim aşadar de fidelitate faţă de Revelaţia în Hristos, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi trăită neîntrerupt în viaţa Bisericii, de responsabilitatea faţă de oamenii epocii în care se face teologia, dar şi de deschiderea faţă de viitorul eshatologic.