Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Teologia apologetică a martiriului creştin și paradigmele Bisericii primare

Teologia apologetică a martiriului creştin și paradigmele Bisericii primare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 10 Noiembrie 2022

Odată cu ieşirea la propovăduire, Sfinţii Apostoli au dat piept cu o lume cosmopolită în toate manifestările ei. Contextul iudaic, în mare pătruns de legalismul vechi-testamentar, se regăsea într-o atare formă compatibil ecoului evanghelic. Această predispoziţie revelaţionară era însă cu totul străină lumii păgâne, încorsetată încă de pluralismul cutumelor politeiste. Valoarea autentică a mesajului creştin se cuprinde în efortul conjugat al lucrării apologetice, mărturisitoare şi martirice în Biserica primară.

Starea de proferare a credinţei în afară a fost afirmată de Însuşi Mântuitorul Hristos, prin poveţele date preparativ ucenicilor Săi: „La dregători şi la regi veți fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când că vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Cel Care grăieşte întru voi” (Mt. 10, 18-20).

În strânsă legătură şi interdependenţă, apologetica şi martirajul definesc o autentică stare de fapt în istoria creştinismului primelor veacuri. Valoarea apologetică a cuvintelor de mărturisire desprinse de pe buzele mucenicilor în ultimele clipe ale vieţii pământeşti, precum şi atitudinea lor demnă înaintea morţii constituie la modul cel mai autentic testamentul practic al unei teologii confirmate prin botezul sângelui. Mai mult, aproape ca în oglindă, „teologia cea sublimă a martiriului există în învăţătura despre Hristos Întâiul-Mucenic şi în textele insuflate de Dumnezeu ale prorocilor şi ale apostolilor. Teologia hristică a martiriului rămâne veşnic ca fundament şi izvor de inspiraţie al oricărei teologii. Dar şi răspunsurile minunate ale mucenicilor filosofi în faţa judecătorilor şi călăilor lor, păstrate în Martirologii, constituie o sursă nepreţuită şi o minunată prezentare a martiriului, pe care a descoperit-o Însuşi Duhul Sfânt celor ce s-au făcut părtași preacuratelor Pătimiri ale Domnului” (arhim. Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei (teologia martiriului), traducere din limba neogreacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Stanciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2016, p. 11).

Pionierul consonanţei dintre apologetică şi mucenicie a fost cu certitudine Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Autor a două apologii consacrate, traduse în limba română, acesta constituie o imagine-etalon. Filosof după formarea sa laică, însumând numeroase căutări metafizice, el Îl descoperă pe Hristos şi începe un periplu ireversibil pentru a câştiga „adevărata filosofie”. Apologiile sale, laolaltă cu şi mai celebrul „Dialog cu iudeul Trifon”, oferă astăzi o imagine de ansamblu asupra complexelor interferenţe de cult şi cultură dintre creştinismul şi păgânismul primelor veacuri. Pentru el, martiriul devenise cu adevărat încununarea unei adevărate lucrări, valorificare argumentativă şi logică a vieţii împreună cu Hristos.

Prin intermediul ultimei sale mărturisiri, consacrată de cele mai multe ori în chip sângeros în arenă, mucenicul trece deodată cu sufletul în părtăşia vieţii veşnice. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci mai degrabă temeţi-vă de acela care caută şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28). În contrapondere, lepădarea de Hristos şi slujirea la altarele păgânilor au fost socotite de Sfântul Iustin ca „o cădere tragică în nelegiuire”. El însuşi refuzând să slujească la idoli, le răspunde prigonitorilor săi: „Oricine gândeşte cu înţelepciune, nu cade de la credinţă în nelegiuire” (Apologia I, 5). Şi în altă parte, el spune: „Avem făgăduinţa că, fiind chinuiţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, vom fi mântuiţi. Căci această suferinţă va fi pentru noi mântuire şi îndrăzneală la înfricoşatul scaun de judecată a Domnului şi Mântuitorului nostru” (Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, „Apologia I”, 5, în PSB 2: Apologeţi de limbă greacă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980). Prin urmare, având o asemenea anvergură duhovnicească, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful îşi încununează lucrarea cu trei nestemate teologice: apologia, mărturisirea şi mucenicia. „Personalitatea sfântă a apologetului, mărturisitorului şi mucenicului Iustin a inspirat şi inspiră pe mulţi creştini, care păşesc pe calea cea îngustă care duce, prin arena martirică, la cămările Dumnezeieşti ale cerului” (arhim. Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei..., p. 270).

Coordonate apologetice

Tensiunea interacţiunii dintre Evanghelie şi lumea păgână s-ar putea defini în primul rând prin „disputa” dintre raţiune şi credinţă. De aceea, începând cu Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, apologeţii încep să argumenteze existenţa unei convergenţe între cele două, care definea relaţia omului cu Dumnezeu într-o notă nici pe departe iraţională, ci mai degrabă non-raţională. Au existat astfel câteva elemente de recunoaştere a acestei căi „non-raţionale de cunoaştere”, de raportare a omului la Creatorul său, după cum urmează: 1. legătura dintre raţiune şi credinţă se bazează pe autoritatea divină, „care nu poate fi nicidecum înşelată, spre deosebire de autoritatea umană”; 2. legătura dintre raţiune şi credinţă nu se poate susţine prin acceptul tacit sau prin naivitate, „omul fiind astfel îndepărtat de cult”; 3. raţiunea se întovărăşeşte cu nădejdea, „însă nu în lucruri omeneşti”; 4. raţiunea este o reflecţie a lui agape, însă nicidecum a lui „eros - ca pasiune egoistă”; 5. raţiunea se întovărăşeşte cu imaginea, simbolul sau mitul, „care de asemenea descoperă adevărul, însă nu cu reprezentări inimaginabile, cu fantezii esoterice sau cu pseudomisticismul” (Peter Kreeft & Ronald K. Tacelli, Handbook of Christian Apologetics. Hundreds of Answers to Crucial Questions, IVP Academic, 1994, p. 17).

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful reuşeşte să cuprindă această „organigramă duhovnicească” în încercările sale apologetice de a lămuri întâlnirea dintre creştinism şi păgânism. În lumina raţiunii duhovniceşti, marele apologet al Bisericii primare arată cum Dumnezeu este Vistiernicul cel bogat al tuturor darurilor. Cu această autoritate, plină de conţinut, se evidenţiază în mod logic faptul că „existenţa noastră iniţială nu a depins de noi”. De aceea, controversatul raport dintre raţiune şi credinţă se confirmă, în viziunea apologetică a sfântului, prin autoritatea actului dumnezeiesc. În acest sens, Dumnezeu este Cel care „ne convinge şi ne aduce la credinţa de a alege să urmăm cele plăcute Lui, prin puterile raţionale pe care ni le-a dăruit. Şi credem că este în interesul tuturor oamenilor de a nu fi împiedicaţi să afle acestea, ba, ceva mai mult, de a fi îndemnaţi către acestea. Căci ceea ce legile omeneşti nu au fost în stare să facă, Cuvântul, dumenezeiesc fiind, le-ar fi făcut, dacă demonii cei răi nu ar fi răspândit multe acuzaţii mincinoase şi atee, luând ca aliat pofta cea rea şi de natură diferită faţă de toate, care se găseşte în fiecare; lucruri care, nici unul, nu ne caracterizează pe noi” (Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, 10).

Rațiune şi credinţă în nădejdea rugăciunii

O altă formă a raportului dintre raţiune şi credinţă se conturează în perspectiva nădejdii în rugăciune. Exprimându-se în acelaşi ton apologetic, Sfântul Iustin găseşte cele mai lămuritoare argumente pentru a arăta că practica cultică a rugăciunii creştine depăşeşte cu mult tradiţia jertfelor sângeroase, a libaţiunilor şi tămâierilor din cultul şi practica păgână. „Noi Îl lăudăm, pe cât ne stă în putinţă, cu cuvinte de rugăciune şi de mulţumită, pentru toate cele ce ni se oferă, primind învăţătura că singura cinstire vrednică de El este aceea, ca cele ce ne-au fost date de el spre hrană, să nu le consumăm prin foc, ci să ni le oferim nouă şi celor ce au trebuinţă de ele, fiindu-I recunoscător prin adresarea de omagii şi prin înălţarea de imne, pentru viaţa pe care ne-a dat-o, pentru toate posibilităţile de a ne păstra sănătatea şi deopotrivă, pentru calităţile lucrurilor şi schimbarea anotimpurilor, ca şi pentru a putea, prin cererile pe care I le adresăm, datorită credinţei pe care o avem în El, să ajungem la nemurire” (Apologia I, 13).

Citeşte mai multe despre:   martiriu  -   Sfantul Iustin Martirul