Tradiţia isihastă şi publicarea Filocaliei

Apusul Europei a parcurs câteva etape care i-au schimbat traiectoria şi modul de raportare la Dumnezeu şi la creaţie, producându-se unele rupturi între Orientul ortodox şi Occidentul catolic şi protestant, iar aici amintim de Scolastică, Nominalism, Renaştere, Reformă şi Iluminism. În perioada iluministă a existat o confruntare între empirism şi metafizică nu doar în Apus, ci chiar şi în sud-estul Europei. De pildă, în spa­ţiul elen, un important adept al prin­cipiilor iluministe care a introdus metafizica (scolastica) în teologia populară şi academică a fost scriitorul şi savantul grec Adamantios Korais (n. 27 aprilie 1748 - d. 6 aprilie 1833).

Iluminiştii greci erau deci metafizici în teologie, reuşind prin Korais să introducă în Răsărit confruntarea dintre ştiinţă şi metafizică. Cei care au luat poziţie împotriva influenţei iluministe asupra învăţăturii ortodoxe au fost monahii din Sfântul Munte Athos (rămaşi în istorie cu numele de colivari), care pe la jumătatea secolului al 18-lea au apărat metoda isihastă, ce presupune deo­dată contemplare, dar şi trăire a credinţei, nu doar vorbire goală despre adevărurile de credinţă. Cei care adoptaseră metafizica în teologie nu mai considerau metoda isihastă ca fiind o premisă a teologhisirii, deoarece locul isihasmului era luat de învăţătura scolastică. Isihasmul era aşadar respins şi socotit ca întuneric.

Filocalia a fost însă instrumentul isihaştilor athoniţi în apărarea acestei tradiţii patristice axiale în Ortodoxie. În acest sens, Christos Yannaras spunea despre atitudinea monahilor athoniţi în apărarea tradiţiei isihaste, numită mişcarea colivară, că reprezintă „o mişcare de revoltă împotriva occidentalizării şi înstrăinării, ce descoperă o neaşteptată pentru epoca aceea deşteptare şi conştientizare a priorităţilor vitale ale Bisericii” (Christos Yannaras, Ortodoxia şi Apusul, Atena, 1992, p. 177). Aşa cum s-a întâmplat în secolul al 14-lea, când doctrina şi practica isihastă, în urma controversei dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria, s-a manifestat în istorie nu prin forţă, ci prin puterea şi harul Duhului Sfânt, tot aşa s-a petrecut şi în secolul al 18-lea. Atunci, tradiţia isihastă a renăscut, ea fiind transmisă în România, în Rusia, dar şi în alte părţi ale Europei de Est prin truda călugărilor de la Mănăstirea Neamţ, organizaţi de Sfântul Paisie Velicicovski (1722-1794), care au tradus textele patristice, inclusiv Filocalia, şi care au vegheat la transmiterea lor, încât astăzi nu greşim dacă afirmăm că această tradiţie spirituală se regăseşte atât în devenirea istorică, dar şi în cultura unor popoare est-europene.

„Editorii ei (Filocaliei, n.a.), Nicodim din Naxos (1749-1809) şi Macarie al Corintului (1731-1805), inserează astfel, în mod neaşteptat, tradiţia isihastă în jocul însuşi al istoriei: deşi - o spunem clar - doar până la un punct. În vreme ce revoluţia ciclurilor temporale se precipită, isihastul priveşte aceste orbite rotitoare de pe poziţia axială, unde, conform expresiei filocalice «intelectul, nemişcat precum axa cerurilor, priveşte ca spre un centru în adâncurile inimii» (Calist şi Ignatie Xanthopoulos, secolul al XIV)” (André Scrima, Despre isihasm, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 207). Totuşi, trebuie să amintim faptul că înainte ca Sfântul Nicodim Aghioritul să publice la Veneţia Filocalia în două volume, „evenimentul filocalic” era de mai bine de 50 de ani o realitate evidentă în Ortodoxia românească. După ce la sfârşitul secolului al 19-lea teologia ortodoxă a renăscut în România şi Rusia, foarte mulţi teologi au realizat deosebita importanţă a deciziilor dogmatice ale secolului al 14-lea, care nu au făcut altceva decât să lege organic perioada modernă de perioada patristică, acele decizii dogmatice fiind, totodată, manifestarea fidelităţii faţă de tradiţia spirituală a Răsăritului.

Redescoperirea scrierilor ascetice şi mistice ale Părinţilor pustiei şi ale marilor scriitori bisericeşti prin Fi­localie a salvat duhul patristic al Ortodoxiei în faţa atacurilor idelilor iluministe şi ale celor propagate în istorie de Revoluţia Franceză. În ţările române, isihasmul, dar şi spiritualitatea filocalică au fost introduse încă din secolul al 14-lea, rămânând o realitate neîntreruptă la fel ca pe Athos, tocmai datorită legăturilor puternice păstrate de aceste ţări cu Muntele Athos (Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992).

În secolul al 20-lea, în România, părintele Dumitru Stăniloae a iniţiat traducerea integrală în limba română a scrierilor filocalice, cărora le-a adăugat introduceri, dar şi numeroase explicaţii în note de subsol, aceasta asigurând într-o bună măsură supravieţuirea duhovnicească a poporului român în faţa comunismului ateu. În acest sens, Părintele Stăniloae spunea că „nu este de ajuns să-i spui omului în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, ci trebuie să-l îndrumi pas cu pas cum să se izbăvească de uriaşii păcatului, care îi pun tot felul de piedici, şi cum să procedeze pentru a se întări în viaţa virtuoasă” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. I, din „Cuvântul înainte” al traducătorului , Sibiu, 1964). Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sublinia că, „prin Filocalie, fiecare generaţie este chemată să înveţe la rândul ei, în chip nemijlocit, cum să transforme valorile credinţei în puteri spirituale actuale şi regeneratoare ale omului lăuntric”, deoarece această colecţie este un fel de ghid esenţial al vieţii contemplative ce-i poartă pe creştini spre mântuire († Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte” la Filocalia, Vol. I, p. 5).

În concluzie, Renaşterea spirituală din secolele 19 şi 20 prin isihasm a reprezentat victoria umanismului creştin (pentru care omul este o fiinţă dihotomică, creat de Dumnezeu după chipul Său, în vederea ajungerii la asemănarea cu El), asupra umanismului păgân apărut în urma Renaşterii. Biserica Ortodoxă, având o concepţie unitară asupra persoanei umane, fundamentată biblic şi patristic, conform căreia îndumnezeirea omului se realizează încă din viaţa aceasta, s-a detaşat de spiritualismul intelectualist, care afirma autonomia şi independenţa intelectului uman faţă de materie. Există, aşadar, o legătură indisolubilă între continuitatea statornică a tradiţiei isihaste şi antropologia specifică Ortodoxiei, ce îl are în centrul ei nu pe omul singur, autonom şi despărţit de Dumnezeu, ci pe omul legat existenţial de Arhetipul său.