Sfântul Paisie Aghioritul își începea cartea despre Părinții aghioriți astfel: „Părinții acelei vremi aveau multă credință și simplitate și cei mai mulți erau cu puțină carte, dar fiindcă aveau smerenie și duh de nevoință, primeau mereu iluminarea dumnezeiască”. Aceste cuvinte izvorau din sufletul îndurerat al unui monah care a trăit și a înțeles duhul vechilor părinți, dar care vedea pe zi ce trece stricăciunile produse monahismului de către duhul lumesc. Cuviosul Dionisie de la
Colciu spunea adeseori că „singura noastră salvare este să ne întoarcem la simplitatea noastră”, deoarece astăzi „sunt multe înlesniri, dar pentru că nu știm să le folosim după Dumnezeu, ne depărtează de El; e multă tulburare sufletească și nu mai este bucuria aceea simplă”.
În vremurile de restriște pe care le trăim, viața părinților care s-au sfințit constituie o adevărată mângâiere duhovnicească, dar și un îndemn la o viețuire mai apropiată de Dumnezeu. Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la trecerea la Domnul a cuviosului Ioan Guțu de la Chilia Sfântului Ioan Botezătorul din Colciu, Sfântul Munte Athos, un aspru nevoitor și iubitor al sărăciei.
Era vara anului 1906, luna august, când, în localitatea Popești din înstrăinata Basarabie, s-a născut Gheorghe, al patrulea copil al binecredincioșilor Andrei și Achilina Guțu. Părinții săi erau oameni simpli, evlavioși, și au fost binecuvântați de Dumnezeu cu 7 prunci, dintre care cinci au murit de mici.
Familia părintelui Ioan era cunoscută pentru iubirea avraamică ce îi caracteriza, deoarece găzduiau mulți oameni sub acoperișul casei lor. Printre aceștia, de multe ori se numărau și călugări de la Athos, aduși pe meleagurile natale de diferite nevoi. Așa se face că, într-o zi de la finele anului 1925, unor monahi din Sfântul Munte aflați cu astfel de treburi prin apropiere, li s-a alăturat și tânărul Gheorghe. Aceștia au plecat în luna decembrie cu vaporul românesc din Galați spre Pireu, iar de acolo au luat vaporul spre portul Dafni al Muntelui
Athos.
Ajuns în Sfântul Munte și însetând de viața de nevoință încă vie de aici, s-a stabilit la chilia cu hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Colciu, care aparține de Mănăstirea Vatoped. Atunci, starețul chiliei era ieroschimonahul Ilie Hulpe (†1928), un duhovnic îmbunătățit și foarte căutat. La un an de la sosire, a fost vizitat de tatăl său, care i-a lăsat ca ascultare o poruncă pe care a respectat-o cu sfințenie până la sfârșit: „Ai grijă să îți rămână oasele aici”. În urma cercării tradiționale, a fost tuns în monahism în anul 1927, luând numele marelui sfânt protector al chiliei, Sfântul Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. După moartea starețului Ilie, a fost hirotonit diacon în anul 1929, iar în 1931, ieromonah. Era un slujitor foarte evlavios și se simțea nevrednic să devină duhovnic. A considerat hirotonia ca pe o ascultare și slujea numai pentru nevoile liturgice ale chiliei.
Obștea Sfântului Ioan era vestită pentru părinții iscusiți în cele ale pescuitului. Bătrânul Dionisie își amintea, într-una din convorbirile sale, că pe vremea când se afla la Chilia Sfântului Tihon din Kapsala, umbla o vorbă: „Mergem la Colciu să mâncăm pește”. În anul 1937, starețul Ghedeon Chelaru și obștea sa, din care făcea parte și părintele Dionisie, au cumpărat Chilia Sfântului Gheorghe din Colciu. De atunci, între cele două chilii românești de acolo s-a legat o strânsă prietenie duhovnicească. Fiind de o vârstă, și ca să poată pescui pentru necesitățile celor două comunități, părintele Ioan, „căpitanul”, s-a asociat cu părintele Dionisie ca să poată ține barca și cele de trebuință acestei rucodelii deloc ușoare. La „căsuța de la mare”, în limbaj athonit „arsana”, era amenajat și un mic iconostas, aveau și câteva cărți, astfel încât își puteau citi pravila și să împlinească rânduielile monahicești.
Starețul Eftimie Ilieș, diadohul ieroschimonahului Ilie, a trecut la cele veșnice în 1951. Imediat după mutarea acestuia la Domnul, viețuitorii chiliei s-au risipit prin diferite locuri. De atunci, la chilie a rămas de strajă numai părintele Ioan, până în anul 1990, când a venit monahul Augustin de la Mănăstirea Sihăstria (astăzi schimonahul Ilie, actualul stareț al lăcașului). În acest răstimp, singurele lui mângâieri i-au fost rugăciunea și nevoința, alături de prietenia duhovnicească ce o avea cu părinții din vecinătate. Despre legătura dintre ei, Bătrânul Dionisie mărturisea că părintele Ioan a fost „cel mai intim prieten pe care l-am avut, cel mai aproape, un om bun”.
Pe la mijlocul veacului trecut, părintele a reușit să ia legătura cu câteva rudenii. Acestea l-au înștiințat de moartea cumplită a mamei sale Achilina, care, în timpul foametei de după al Doilea Război Mondial, a fost omorâtă, tăiată în bucăți și pusă într-un cuptor de pâine pentru un sac de grâu. Tatăl său, Andrei, reușise să plece în România cu fiica sa Olga și familia acesteia, dar a murit un deceniu mai târziu, suferind de cancer la stomac.
Singurătatea și vitregiile vremii nu l-au împuținat la suflet pe Bătrânul Ioan, care a rămas neclintit pe meterezele nevoinței călugărești, ținându-și cu tărie rânduielile și pravila de zi cu zi. De obicei, slujbele din sărbători și duminici le făcea dimpreună cu părinții de la Sfântul Gheorghe, la finalul cărora, după tradiție, se lua o gustare numită kerasmă. Hrana lui de peste săptămână era alcătuită din puțin lukum (rahat turcesc), luat „la pachet” de la acea kerasmă, și câteva măsline din recoltă proprie.
Părinții din vechime se străduiau să iasă cât mai puțin din Sfântul Munte. Prin urmare, părintele Ioan a ieșit din cuibul de nevoință doar de câteva ori. În anul 1956, a făcut un pelerinaj de aproximativ o săptămână la Locurile Sfinte din Ierusalim. Corespondența pe care o menținea cu sora sa Olga a făcut ca aceștia să se întâlnească pe teritoriul Greciei în vara anului 1969 și, trei ani mai târziu, în România. În luna iulie a anului 1987 o încercare serioasă s-a abătut asupra părintelui Ioan. În drumul spre grădină a căzut și s-a lovit grav la cap, fiind găsit abia „după vreo 7-8 ceasuri”. Prin purtarea de grijă a părinților din vecinătate, mai ales a Bătrânului Dionisie care a mers special la spital în Tesalonic să îl spovedească, s-a însănătoșit și s-a putut întoarce la chilia sa după o lună.
Bătrânul Ioan nu obișnuia să sfătuiască, dar, cu toate acestea, au rămas câteva cuvinte de folos ale acestuia. Unui închinător care i-a cerut cuvânt de folos, i-a răspuns: „Dacă nu poți să te folosești de tăcerea mea, nu o să te folosești nici de cuvintele mele”. Altădată, zicea: „Sunt un om simplu și nu am cuvânt de folos. Eu cer cuvânt de folos de la alții mai mari și mai buni”.
Asprul nevoitor iubea foarte mult slujbele și era un lucrător neobosit al rugăciunii minții. Întreaga sa viață era o priveghere, dormea doar câteva ceasuri, iar la rugăciune de multe ori era necăjit de vrăjmașul, însă nu vorbea despre aceste lucruri. Întotdeauna se străduia să fie adunat și nu lăsa metanierul din mână. Datorită memoriei sale foarte bune, cunoștea temeinic Sfânta Scriptură, dar și scrierile Părinților Bisericii.
Cei care l-au cunoscut pe cuviosul Ioan au remarcat la el sărăcia și înstrăinarea, virtuți ajutătoare în depărtarea de grijile lumești, fiindu-i cu putință astfel să afierosească tot mai mult timp vieții frumoase de rugăciune. În odaia sa, cuprinsă mai mereu de frigul ce pătrundea prin fereastra găurită, domnea o simplitate absolută; nu avea nimic în afară de pat, masă, scaun și câteva cărţi vechi.
Tot din mărturiile celor care l-au cercetat aflăm că, asemenea părinților săi, era primitor de străini și de aceea, oricui trecea pe la chilie îi dădea ceva de-ale gurii.
O zicală din popor spune: „mic la stat, mare la sfat”. Așa era și părintele Ioan, mic și firav la trup, îmbrăcat în haine zdrențuite, dar cu o trăire înaltă. Avea multă smerenie, iar ucenicului său, care uneori îl mustra, nu îi stătea împotrivă. Ba mai mult, când ucenicul său i-a spus că el va rămâne alături dacă va fi lăsat să facă ce voiește, Bătrânul s-a dus la icoana Sfântului Ioan și cu bărbăție a spus: „Gata, Sfinte Ioane. Până acum am fost singur și mi-am făcut voia mea. De acum eu sunt ucenicul, iar el e starețul”.
La sfârşitul vieţii sale, suferințele trupești apărute în urma nevoințelor au început să îi roadă trupul firav și slujba la care nu mai putea participa o săvârşea cu metanierul, stând în pat. Cele mai afectate i-au fost picioarele, încărcate de șederea îndelungată la rugăciune. Cu toate acestea, încerca, după cum mărturisea nepotul său, să își ascundă „beteșugul picioarelor” și nu accepta tratament, deși mai veneau de la Mănăstirea Vatoped părinți medici care îi îngrijeau piciorul. În toate aceste situații grele, nu lăsa loc gândurilor de cârtire.
Despre ultimele sale zile a rămas consemnat faptul că pe 2 decembrie 1996, într-o zi de duminică, părintele Ioan s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Miercuri, 5 decembrie, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, de prăznuirea Sfântului Cuvios Sava cel Sfințit, ocrotitorul monahilor.
În tradiția athonită, osemintele părinților sunt dezgropate după câțiva ani, pentru a fi așezate în osuarul mănăstirii. Așadar, în anul 2004, părinții Chiliei Sfântului Ioan din Colciu au dezgropat osemintele cuviosului Ioan și s-au bucurat văzând că acestea aveau caracteristicile sfintelor moaște. Pe lângă culoarea specifică și mireasma ce o izvorăsc, Dumnezeu a lucrat și încă lucrează minuni prin acestea.
Bătrânul Ioan a săvârșit minuni și în timpul vieții. Odată, o familie mai în vârstă din Tesalonic nu avea nici un copil. În urma rugăciunii fierbinți a părintelui, Dumnezeu le-a dăruit o fetiță. Altă dată, ucenicul său i se plângea că trebuie să care apă de la vale și îl îndemna să se roage să le trimită Dumnezeu un izvor mai aproape, ceea ce s-a și întâmplat, țâșnind apă curată în apropierea grădinii, de care viețuitorii chiliei se folosesc până astăzi.
Din minunile săvârșite după mutarea la Domnul, cea mai cunoscută este arătarea minunată de la mormânt. În anul 2007, un părinte român aflat în pelerinaj în Sfântul Munte își dorea foarte mult să se închine la mormântul cuviosului Ioan, față de care nutrea o deosebită evlavie. Ajuns pe la orele amiezii la Chilia Sfântului Ioan din Colciu a zărit lângă mormânt un bătrânel cu chipul senin. Fiind întrebat cine este, acesta i-a răspuns: „Eu sunt Ioan Guțu, la mormântul căruia ai venit să te închini”. Părintele, nedumerit, i-a spus că toți știu că Bătrânul Ioan a murit și că este pomenit la adormiți, însă a primit un răspuns ca o apoftegmă: „Chiar dacă am murit, să știi că am rămas tot viu!”
Părinții chiliei au binevoit ca părticele din osemintele cuviosului Ioan să fie răspândite în mai multe locuri. Unele dintre acestea au poposit și în casele evlavioșilor creștini cărora părintele le-a mijlocit vindecare trupească sau sufletească. O astfel de lucrare minunată s-a petrecut la începutul anului trecut, în casa unei credincioase Ecaterina, asupra unor membri din familie cu diferite suferințe trupești. Printre altele, aceasta scria într-o mărturie că mama sa a fost tămăduită de durerea de coloană care îi împiedica mersul.
În încheiere, lăsăm ca grăitoarele cuvinte ale arhimandritului Ioanichie Mutrescu de la Ierusalim despre părinții din vechime, pe care i-a cunoscut și alături de care s-a nevoit pentru o vreme, să răsune în inimile noastre: „Erau oamenii lui Dumnezeu, nu oamenii oamenilor!”
Să avem parte de rugăciunile sale!
.jpg)
