„Aceasta este credinţa cea una a Bisericii universale“

Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă o culme a gândirii patristice. El a influenţat în mod deosebit hotărârea dogmatică a primului Sinod Ecumenic şi a oferit prin epistolele sale suficiente argumente în favoarea hotărârii de a-l recunoaşte pe Sfântul Duh egal cu Tatăl şi cu Fiul.

Principala temă a acestui material va fi aceea de a identifica şi comenta pasajele privitoare la dumnezeirea Duhului Sfânt, precum şi apelul deosebit pe care Sfântul îl face la tradiţia patristică anterioară lui şi la textele Sfintei Scripturi.

Serapion, episcopul cetăţii Thmuis din Egipt, i-a cerut la un moment dat Sfântului Atanasie cel Mare să explice pe larg părerea Bisericii cu privire la dumnezeirea Sfântului Duh. Cu toate că niciodată nu fusese proliferată credinţa că Sfântul Duh reprezintă doar o creatură, un grup de monahi şi creştini laici considerau la vremea respectivă că această opinie este cea adevărată. Este clar că acest grup reprezenta o problemă, dar episcopul Serapion nu cunoştea o metodă eficientă de combatere a opiniei lor. Sfântul Atanasie începe în forţă epistola sa expunând rapid problema şi criticându-i pe cei care susţin că Sfântul Duh este doar o creatură. "Mi-ai scris, întristându-te şi tu însuţi că, părăsind unii pe arieni pentru hula lor împotriva Fiului, cugetă împotriva Duhului şi zic că nu numai El este creatură, ci şi că e unul dintre duhurile slujitoare şi se deosebeşte de îngeri numai prin treaptă. Iar aceasta e numai o luptă prefăcută faţă de arieni. De fapt e o adevărată împotrivire faţă de dreapta credinţă. Căci, precum aceia, tăgăduind pe Fiul, tăgăduiesc şi pe Tatăl, aşa şi aceştia, grăind rău de Duhul Sfânt, grăiesc rău şi de Fiul. Cele două părţi şi-au împărţit împotrivirea faţă de adevăr: unii cugetând împotriva Cuvântului, ceilalţi împotriva Duhului, îndreaptă aceeaşi hulă împotriva Sfintei Treimi" (Epistola I către Serapion de Thmuis, în: col. PSB, vol. 16, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, 1988, p. 24). Observăm că Sfântul Atanasie îi pune pe aceeaşi treaptă cu arienii şi pe cei care critică dumnezeirea Duhului Sfânt. Pentru el apare drept foarte clare existenţa Sfintei Treimi şi egalitatea celor trei Persoane care o formează. Critica împotriva Duhului este la fel de puţin benefică precum cea îndreptată împotriva Fiului lui Dumnezeu. Ambele lovesc în însăşi existenţa treimică şi contrazic Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică existentă.

Sfânta Treime - mărturisită de Sfânta Tradiţie

Tradiţia Bisericii se întemeiază pe învăţătura şi lucrarea de mântuire înfăptuită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aceasta se transmite prin credinţă ca un fir roşu generaţiilor viitoare. De aceea, credinţa poartă numele de apostolică. Noi credem ceea ce şi Apostolii au crezut, nu doar reluăm câteva aspecte antice pentru a le remodela după bunul plac. Sfinţii Părinţi au discutat amănunţit în scrierile lor conţinutul credinţei şi l-au făcut accesibil chiar şi celor simpli. Chiar şi dogma Sfintei Treimi nu se naşte dintr-o creaţie individuală la Sinoadele Ecumenice I şi II. Ea nu este dogma Sfântul Atanasie sau părerea Sfântului Vasile cel Mare. Dogma Sfintei Treimi reprezintă o recunoaştere a ceea ce este, a fost şi va fi, dar în primul rând a ceea ce este. Tradiţia a susţinut existenţa Sfintei Treimi şi am observat acest aspect la Sfântul Vasile cel Mare care oferă câteva exemple concludente. De aceea Sfântul Atanasie îşi întemeiază şi el argumentarea pe baza Sfintei Tradiţii născute în sânul Bisericii. "Să vedem însă pe lângă acestea şi predania cea de la început şi învăţătura şi credinţa Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au propovăduit-o Apostolii şi au păzit-o Părinţii. Pe ea s-a întemeiat Biserica şi cel ce cade din ea nu mai este şi nu se mai numeşte creştin. Astfel, există o Treime Sfântă şi desăvârşită, teologhisită în Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, neavând nimic amestecat şi nimic străin din afară şi neconstând din Creator şi creat, ci fiind toată creatoare şi făcătoare. Persoanele Ei sunt asemenea şi nedespărţite prin fire şi una este lucrarea Ei. Căci Tatăl face toate prin Fiul în Duhul Sfânt. Şi aşa se păstrează unitatea Sfintei Treimi" (p. 58). De asemenea, oricine este în acord cu Sfânta Tradiţie nu poate fi în dezacord cu esenţa acesteia: Sfânta Scriptură. Menţionăm aici că Sfânta Scriptură nu a fost ignorată niciodată în demersul dezvoltării dogmatice. Sfinţii Părinţi au început întotdeauna cu argumentele culese din textele ei, mergând apoi pe linia interpretărilor ulterioare ale diverşilor tâlcuitori patristici existenţi până la ei. Dezvoltarea credinţei şi a mărturisirilor dogmatice nu reprezintă nimic altceva decât eterna întâlnire dintre Dumnezeu şi om explicată la nesfârşit prin Întruparea şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos. "Se arată, deci, că sunt de acord cu dumnezeieştile Scripturi cei ce cred că Duhul Sfânt nu este creatură, ci e propriu Cuvântului şi dumnezeirii Tatălui. Aşa se dovedeşte învăţătura sfinţilor despre Sfânta şi neîmpărţita Treime şi că aceasta este credinţa cea una a Bisericii universale (catolice). Iar neraţionalul mit plăsmuit al tropicilor e în dezacord cu Scripturile şi e în acord cu iraţionalitatea nebună a arienilor" (p. 64). Automat, credinţa Bisericii nu poate fi în dezacord cu Sfânta Scriptură şi cu textele patristice. Dacă acest lucru s-a întâmpla, atunci Biserica ar reprezenta doar un trup dezorganizat, măcinat de conflicte şi păreri proprii. Ceea ce defineşte Biserica este tocmai faptul că tot conţinutul credinţei este dăruit de Dumnezeu comunităţii şi doar comunitatea îl poate mărturisi. Chiar şi martirii sunt reprezentanţi ai unei comunităţi eclesiale. Când rostim Crezul nu o facem individual, afirmând că mărturisim credinţa noastră, personală! Noi mărturisim credinţa întregii Biserici. Conţinutul credinţei este determinat de comunitate, nu de fiecare individ în parte.

"N-am adăugat nimic din afară"

La adevăratul consens al credinţei doar mărturia patristică şi cea scripturistică pot fi luate în considerare. Nu sunt aduse mărturii filosofice sau dovezi ştiinţifice. "Noi mărturisim ceea ce ni s-a încredinţat", astfel se încheia mărturisirea Sinodului de la Smirna petrecut în anul 180. Prin acest aspect se arată încă o dată că tot conţinutul Crezului nu depinde de o minte genială, ci doar de reconsiderarea corectă a elementelor primite anterior. Părinţii şi Sfânta Scriptură reprezintă pilonii principali ai opiniilor patristice ulterioare. Chiar şi în momentul actual trebuie subliniat că orice teolog care începe să scrie ignorând părerile exprimate de Sfinţii Părinţi sau considerându-se mai inteligent decât aceştia se face vinovat de înşelare. El se află atât într-o înşelare duhovnicească, cât şi într-o înşelare din punctul de vedere al corectitudinii. Nu avem nevoie de inovatori inteligenţi care să creeze noi sisteme, ci de persoane capabile să urmărească nişte păreri vechi până la capăt. De aceea, Sfântul Atanasie concluzionează: "Deci eu, care petrec în pustie, îndemnat de neruşinarea celor ce s-au abătut de la adevăr şi neţinând seama de cei ce voiesc să râdă de slăbiciunea şi puţinătatea dovedirii prin cuvânt a abaterii lor, ţi-am scris acestea pe scurt şi ţi le-am trimis evlaviei tale, rugându-te mult ca, citindu-le, pe unele să le îndrepţi, iar de cele scrise cu slăbiciune, să mă ierţi. Căci le-am scris după credinţa apostolică predată nouă de Părinţi, neadăugând nimic din afară, ci ceea ce am învăţat, am pus în scris în acord cu Sfintele Scripturi. Sunt de acord cu acestea şi cu cele mai înainte hotărâte spre întărirea adevărului din Sfintele Scripturi. N-am adăugat nimic din afară" (p. 65).

Sfântul Atanasie consideră că pnevmatomahii (cei care nu Îl considerau pe Duhul Sfânt egal cu Tatăl şi cu Fiul) şi arienii se află în erori asemănătoare. Unii îl desconsideră pe Fiul lui Dumnezeu, iar alţii pe Duhul Sfânt. Deşi aceştia afirmau că îşi bazează părerea pe Sfânta Scriptură şi textele patristice existente la acea vreme, Sfântul Atanasie consideră că se află într-un dezacord flagrant cu acestea. Pe de altă parte, Sfântul Atanasie consideră că tot conţinutul credinţei este mărturisit de Biserică pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, pe care el o mărturiseşte. Credinţa este rodul unei moşteniri actuale şi în nici un caz al unei inovaţii eficiente.