Amintiri despre un Sfânt

Într-o frumoasă duminică de august, din anul 1984, am păşit pentru prima oară în Sfânta Mănăstire Antim, fiind invitat de cineva care cunoştea foarte bine locul, dar, mai ales, oamenii de acolo. Când am intrat în biserică, m-a impresionat catapeteasma sculptată în piatră, cu icoanele în mozaic şi preotul care slujea, din al cărui chip ieşea lumină. Era Părintele Sofian arhimandritul, stareţul sfintei mănăstiri. M-am apropiat de strana unde un grup de cântăreţi interpretau Paraclisul Maicii Domnului. Am fost invitat de unul dintre ei ca să cânt şi eu şi, cu stângăcie şi nepricepere, am intonat una din stihirile Paraclisului. Părintele Sofian a auzit o voce nouă la strană şi a privit din Sfântul Altar să vadă cine este novicele. M-am simţit ruşinat, întrucât eram convins că nu cântasem bine. La sfârşitul slujbei, după predică, atunci când am fost miruit de dânsul, în locul mustrării la care mă aşteptam, acesta m-a întrebat: „Frăţia ta ai cântat? Să mai vii, că ai cântat foarte bine!” Mărturisesc că acela a fost un moment providenţial când un om, plin de har, mi-a schimbat viaţa, întrucât de atunci am rămas apropiat sufleteşte de dânsul şi de Sfânta Mănăstire Antim.

Mai târziu am înţeles că felul în care mi-a vorbit şi m-a încurajat era rodul unei pedagogii duhovniceşti care avea scopul de a atrage pe om către Dumnezeu şi către biserică. Vorbea rar, cu vocea blândă şi cu multă profunzime, iar de multe ori, atunci când vorbea despre Maica Domnului, vocea lui începea să tremure uşor şi lăcrima. Atât de mult o iubea pe Maica Domnului, încât nu putea să nu lăcrimeze atunci când îi pronunţa numele.

Îmi revin în amintire slujbele şi în special privegherile din ajunul duminicilor şi sărbătorilor, când biserica Mănăstirii Antim răsuna de armoniile corului bărbătesc pe care mai târziu l-am condus şi eu timp de aproape optsprezece ani. Slujba Canonului cel Mare din perioada Postului Sfintelor Paşti era cu totul specială prin faptul că Mănăstirea Antim, până după anul 1990, era, cred, singurul loc din ţară unde se cânta acest canon în varianta corală, armonizată atât de frumos de către Mihail Berezovschi (1868-1940), preotul şi compozitorul român din Chişinău. În timpul intonării stihirilor Canonului cel Mare, Părintele Sofian lăcrima. Trăia cu adevărat lupta sufletului cu păcatul, precum şi îndemnul la pocăinţă dat de Sfântul Andrei Criteanul, autorul Canonului.

Un moment deosebit era şi cel din cadrul slujbei de priveghere de la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Părintele Sofian, purtând dea­supra capului Sfânta Cruce, frumos împodobită, făcea mişcarea de coborâre şi de ridicare în jurul analogului, în armoniile cântării „Doamne, miluieşte!” interpretate de corul mănăstirii. Vedeam în acea mişcare smerenia Mântuitorului răstignit pe cruce, coborându-Se „în cele mai de jos ale pământului”, precum şi măreţia Învierii şi Înălţării Sale.

Şi pentru că Părintele Sofian a dus până la capăt crucea suferinţelor şi a necazurilor vieţii, Mântuitorul Hristos a ales să-l cheme la El chiar în ziua de 14 septembrie a anului 2002, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Atunci eram diacon şi slujeam la Sfânta Liturghie. Părintele Sofian a fost pomenit în cadrul acelei Sfinte Liturghii atât la vii (în cadrul ecteniei mari, ca stareţ), cât şi la cei adormiţi (în cadrul ecteniei întreite, pentru cei adormiţi în Domnul), pentru că s-a săvârşit din viaţă chiar în timpul citirii Sfintei Evanghelii. Când i-am pomenit numele la cei adormiţi, toţi credincioşii din biserică au început a plânge, convinşi fiind de faptul că au pierdut un mare îndrumător duhovnicesc, care i-a iubit pe toţi şi care şi-a dus crucea vieţii până la capăt, cu răbdare şi nădejde de mântuire. Sicriul cu trupul Părintelui Sofian a fost depus în biserică până în ziua înmormântării. Pe la sicriul care adăpostea trupul său au trecut mii de oameni pentru a primi o ultimă binecuvântare de la cel care le-a fost părinte duhovnicesc. Slujba de prohodire la care au participat sute de credincioşi a fost săvârşită în faţa bisericii de un sobor numeros de ierarhi şi preoți, condus de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist.

Cu toţii am pierdut un mare păstor duhovnicesc, dar am câştigat un sfânt, rugător înaintea Preasfintei Treimi. Actul de canonizare făcut de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin care au fost trecuţi în Sinaxar 16 noi sfinţi români, printre ei numărându-se şi Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Mănăstirea Antim, reprezintă o recunoaştere a păstrării dreptei credinţe în vremuri de prigoană, credinţă mărturisită de ei prin cuvânt şi faptă, „cu timp şi fără timp”. Să-l rugăm pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian să nu uite pe nici unul dintre cei care l-au cunoscut!