Anton Pann, „desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti”

Pentru iscusința și râvna cu care Anton Pann a îmbogățit cultura românească, Mihai Eminescu, în poezia „Epigonii”, îl evocă alături de ceilalți scriitori de seamă ai poporului. Astfel, personalitatea complexă a lui Pann l-a încântat atât de mult pe poetul național, încât acesta a creat una dintre cele mai originale caracterizări ale marelui psalt: „Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”.

Pe lângă latura culturală a lui Anton Pann, când se vor­bește sau se scrie despre el trebuie avută în vedere, în principal, activitatea sa de compozitor și cântăreț bisericesc. În acest sens, în prefaţa la „Fabule şi istorioare”, apărută în 1841, el mărturisea: „Eu altele n-am învăţat decât, din mica copilăria mea, mi-am bătut capul să ajung desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti”. Și nu numai că a ajuns desăvârșit, ci, iată, a intrat, alături de Macarie ieromonahul, în panteonul corifeilor dascălilor de muzică psaltică.

Pentru început, viața a fost aspră cu marele cântăreț. S-a născut la anul 1794, în satul Sliven din Bulgaria. Tatăl său, Panteleon Petrov, de origine român, era de profesie căldărar, iar mama lui, Tomaida, de origine greacă, se ocupa de treburile casei și de îngrijirea celor trei copii. Cel mai mare dintre frați urmează meseria tatălui lor, cel mijlociu intră ca ucenic la o abagerie, iar Anton Pann, fiind înzestrat cu o voce frumoasă, urmează calea muzicii bisericești. În 1806 îi moare tatăl, iar la scurt timp, izbucnește războiul ruso-turc. De teama represaliilor turcești, familia pornește spre Rusia, dar abia ajunși în Basarabia cei doi frați mai mari sunt înrolați în armata rusă. Dramele nu se opresc aici. Fraţii lui Anton mor pe front la asediul Brăilei din anul 1809. Pentru a-și câștiga existența, la 16 ani, Anton intră la partida sopranelor în corul catedralei din Chișinău. Aici do­bân­dește cunoștințe de armonie, pentru studierea cărora învață să cânte și la chitară. În 1812, datorită instabilității politice, dar și în urma veștii despre invazia lui Napoleon în Rusia, Tomaida împreună cu fiul său trec Prutul, apoi luând calea Bârladului merg spre Focșani, de unde se îndreaptă cu mare greutate spre București.

De la paraclisier la profesor de muzică

În București începe un nou capitol al vieții lui Anton Pann. Datorită cunoștințelor sale muzicale, dar și de tipic, se angajează, mai întâi, ca paracliser la Biserica Olari pentru ca după scurtă vreme să devină defteriu sau cântărețul al doilea de la Biserica Sfinților. În 1816, odată cu deschiderea școlii de psaltichie de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șelari, se înscrie printre cei dintâi elevi, urmând cursurile timp de doi ani sub îndrumarea lui Petru Efesiu. Înființându-se și o tipografie pe lângă școală, Anton Pann nu pregetă și intră ca lucrător, ajungând, datorită sârguinței sale, directorul acesteia. Tot în acest timp, Anton Pann este numit de Mitropolitul Dionisie Lupu în Comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din greacă în română, alături de Macarie ieromonahul, însă din lipsa unei bune înțelegeri, fiecare alege să continue pe cont propriu. Pentru a se adăposti de eventualele probleme legate de revoluția lui Tudor, Anton Pann pleacă la Brașov pentru doi ani, unde, sub îndrumarea lui Ion Barac, învață să compună versuri „mai potrivite”. Se reîntoarce în București pentru câțiva ani, după care, în 1827, se mută în Râmnicu Vâlcea, unde este numit profesor de muzică la seminarul teologic. Aici nu rămâne mult, căci în același an îl găsim la Brașov în postul de cântăreț la biserica românească „Sfântul Nicolae”. În 1828 revine la București, fiind numit profesor de muzică al Școlii naționale. Concomitent urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava”. După absolvirea acestuia îl găsim prim-cântăreț la Biserica Olteni, apoi la Biserica Albă, unde cântă până în 1842, când este angajat ca profesor de muzică la Seminarul Central din Bucu­rești. În anul 1848 dirijează Corala de bărbați de la Crețulescu, însă din cauza epidemiei de holeră trece Oltul și începe să lucreze alături de alți bărbați de seamă la realizarea ideilor na­ționale, cântând triumful inde­pendenței într-un imn despre care s-a vorbit foarte mult prin instrumentele de publicitate din acea epocă. Pe drumul de întoarcere spre București, ­Anton Pann se îmbolnăvește de tifos, iar după o scurtă perioadă de suferință, moare în data de 2 noiembrie 1854.

Compozitor de muzică bisericească şi scriitor de cărţi

Din viața tumultuoasă a lui Anton Pann, ultimii 14 ani ar putea fi considerați cei mai rodnici din punct de vedere tipografic. Astfel, din punctul de vedere al cercetătorilor de muzică bisericească, în creația sa se pot observa două părți: secțiunea teoretică, în care Anton Pann se ocupă de compunerea cursurilor de psaltichie, materializată în cărţile Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatica melodică (1845), Prescurtare din Bazul muzicii bisericești și din Anastasimatar, care se cântă grabnic și zăbavnic (1847), Mică gramatică muzicală teoretică și practică, care cuprinde în sine învăţătura tuturor semnelor și scărilor muzicii bisericești  (1854) și secțiunea de compoziție muzicală din care putem delimita următoarea listă: Axion (1818), Kirie de dumunici în opt glasuri (1826), Calofonicon (1827), Penticostar (1827), Noul Doxastar după metodul vechi al serdarului Dionisie Fotino, tomul I (1841), Catavasier  (1846), Prohodul (1846), Heruvico-Kinonicar (1846), Păresimier (1847), Privighier (1848), Noul Doxastar, vol. II-III (1853), Epitaful (1853), Catavasier (1854), Noul Anastasimatar (1854).

Lăsând la o parte disputele cercetătorilor asupra activității de editor muzical, în general, s-a apreciat faptul că Anton Pann, spre deosebire de predecesorii săi, a fost mult mai categoric în demersul de românire a cântării sacre. În acest sens, în introducerea la Bazul teoretic și practic..., el explică ce modificări a operat atât la nivelul melodiei, cât și la nivelul textului. Astfel, în ceea ce privește muzica, a scurtat melodiile papadice și stihirarice, a curățat formulele străine, distanțându-se de fragmentele melodice asiatice laice, foarte apreciate la Țarigrad, și a ținut să păstreze cât mai mult melodia originală, alegând, asemeni unei albine, pe cele tradiționale și pe cele mai plăcute. Din punct de vedere al textului, a tradus conținutul liturgic grecesc în limba română, a potrivit accentele prozodice cu cele melodice, s-a folosit de tranziții în suire sau în coborâre pentru a corela textul cu melodia (cuvântul cer presupune un registru acut, pe când iad unul grav) și poate cel mai important, pentru a se feri de o distribuire nefirească a silabelor sub notele muzicale, a evitat o păstrare mot-à-mot a textului liturgic. Cu alte cuvinte, prin toată această muncă, Anton Pann a adaptat muzica psaltică cu text grecesc la limba română, făcând-o plăcută, firească și inteligibilă pentru credinciosul român.

Anton Pann s-a ocupat îndeaproape și de conduita psaltului. Astfel, în Hristoitia, el propune un îndreptar, ridiculizând relele deprinderi ale cântăreților de la strană din vremea lui. În acest sens, sunt ilustrative versurile: „Niciodată în cântare/ Să nu facă vreo strâmbare/ Și vreo schimonosire,/ Din urâtă nărăvire;/ Că unii din tinerețe,/ Încă de când merg sâ-nvețe/ Se obicinuiesc când cântă/ De se muncesc, se frământă,/ Nu stau într-un loc cu trupul/ Leagănă din cap ca cucul; / Alții iar (neputin­cioșii)/ Se gâtuiesc ca cocoșii,/ Stau răzimați într-o rână,/ Proptesc obrazul de mână,/ Dau din picior, zbier din gură,/ Scot glasul cu lătrătură,/ Bat cu deștele pe carte,/ Fac multe figuri deșarte,/ Care fac ca fiecare/ Să râză-n loc să se-adune/ Și-n loc să se umilească/ Îi fac să păcătuiască”. Sub forma comică a acestor versuri, Anton Pann ascunde o maturitate duhovnicească pe care orice psalt trebuie să și-o împroprieze și să o desăvârșească.

Având în minte cele arătate, putem spune cu siguranță că Anton Pann a lăsat în urmă o moștenire culturală atât de complexă, încât și astăzi, după aproape două secole, în opera sa se găsesc noi și noi surprize atât pentru cercetătorii de factură filologică, dar pentru cei din domeniul muzicii bisericești.