Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Arhimandritul Antipa Dinescu, duhovnicul - o biografie inedită

Arhimandritul Antipa Dinescu, duhovnicul - o biografie inedită

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Monah Nectarie Munteanu - 28 Oct, 2021

Sfântul Munte Athos este cunoscut pretutindeni pentru istoria sa, comorile pe care le adăpostește, dar mai ales pentru viața monahilor de aici. În ultimele decenii s-au publicat foarte multe studii și se fac cercetări despre mănăstirile athonite, însă principalul element care face ca Muntele Athos să reprezinte un loc de odihnă sufletească este cel duhovnicesc. Cuviosul Dionisie de la Colciu (†2004) spunea adeseori că „Sfântul Munte este un loc de liniște”, pentru că monahul, „ca să se poată apropia de Bunul Părinte Ceresc, trebuie să aibă liniște”, iar „Sfântul Munte e un loc foarte ajutător pentru mântuire”.

În acest „atelier” în care se lucrează rugăciunea a găsit odihna sufletească și arhimandritul Antipa Dinescu, duhovnic iscusit, unul dintre cele mai importante personalități duhovnicești athonite ale veacului trecut.

Părintele Antipa s-a născut în ziua de 28 octombrie a anului 1858, în „Slănicul de Prahova”, în sânul familiei binecredincioșilor Gheorghe și Safta Dinescu. La Sfântul Botez a primit numele Sfântului Arhanghel Mihail. Din fragedă vârstă, s-a bucurat de o educație atentă, atât de cea religioasă, cât și de „cea din afară”, urmând astfel cursurile Școlii Comerciale din Ploiești proaspăt deschise.

Despre începuturile vieții sale monahicești, în Schitul Românesc Prodromu, părintele consemna: „Am pus prima metanie din tânără vârstă având 22 de ani la 1880 Maiu 10 și am viețuit în Schit neîntrerupt subt toate ascultările pe mare și pe uscat, până la 1914 Septembrie 4”. Un închinător român la Sfântul Munte l-a cunoscut pe părintele Antipa când acesta încă era frate, îndeplinindu-și ascultarea pe mare dimpreună cu alți trei tineri călugări „care cunoșteau la perfecție meșteșugul lor”. La cârma bărcii era fratele Mihail, „fiul unui neguțător din Slănic, anume Dinescu, și care, după ce a terminat școala din Ploiești, fugise fără voia părinților aici, în Sfântul Munte, pornit din evlavie creștinească”.

La data de 25 octombrie 1886, tânărul Mihail a îmbrăcat chipul îngeresc, primind numele „Sfântului Sfințit Mucenic Antipa, care este pomenit de Domnul în Apocalips”. Buna așezare și darurile cu care era împodobit nu au fost trecute cu vederea, fiind hirotonit ierodiacon în luna decembrie a anului 1892. Un an mai târziu, în ziua de 6 mai, a primit Taina Preoției.

A fost instalat ca stareț al Schitului Prodromu la 8 mai 1900. Timp de 14 ani, sub a sa oblăduire, schitul a cunoscut o perioadă de înflorire unică în istorie, strângându-se peste 100 de monahi care să „încălzească” zidurile impunătoare. Mai mulți părinți din acea perioadă mărturiseau că schitul avea „o rânduială foarte frumoasă”, era „un colț de rai”. În vara anului 1907, preotul V. Nicolau, prahovean, a ajuns la Schitul Românesc, la doar 2 ani după cutremurul care a afectat mai multe lăcașuri athonite. Acesta a rămas impresionat de călugării prodromiți și de faptul că, pe lângă corpurile principale, funcționau și „o casă de neputin­cioși, un spital în care se adună, se îngrijesc și părinți de-ai altor monastiri; au o farmacie, băi calde și reci, magazii, grajduri, moară de măcinat făină, reservoare cu apă și, în fine, au o gospodărie ce le face mare cinste”. Mai mult, atunci se găseau iconari iscusiți „cercetați fiind de întreg Sf. Munte”, precum și „buni scriitori de cântări bisericești”, traducători sau „diferiți meseriași”, pentru că nu lăsau „ca timpul disponibil să și-l piardă în zadar, ci fiecare se ocupa cu ce natura l’a înzestrat”.

Cu toate acestea, s-au ivit mai multe ispite „care l-au amărât” pe părintele Antipa „în toiul trudei sale”, tocmai „în momentul în care se cerea de la toți mărinimie”. Astfel că neînțelegerile apărute au făcut ca părintele să părăsească stăreția schitului în luna septembrie a anului 1914.

După plecarea din Schitul Prodromu, părintele Antipa s-a întors în România. Despre perioada petrecută în țară nu se cunosc foarte multe detalii. Cert este că, în vara anului 1920, Patriarhul Miron Cristea, pe atunci Mitropolit Primat, cunoscând personalitatea ieroschimonahului athonit, l-a ridicat la rangul de arhimandrit și l-a pus în fruntea obștii de la Căldă­rușani. Din nefericire, slăbirea cugetului monahal a făcut ca „arhimandritul Antipa, bun călugăr, fire contemplativă”, să fie considerat ca „lipsit de energie”, iar accentele sale pe elementul duhovnicesc să nu fie luate în serios de călugării de atunci. Prin urmare, la finele anului 1923, a părăsit stăreția, retrăgându-se în Sfântul Munte.

Din acel moment, duhovnicul Antipa putea fi găsit în smerita lui sihăstrie de pe moșia Mănăstirii Stavronikita, după cum nota: „la 1924 (...) am venit din România să mă liniștesc”. În acel „stup al virtuții”, situat deasupra mării, iubitorul de isihie lucra „mierea lui Hristos”. Preocuparea de căpătâi era rugăciunea inimii, după cum le-a predanisit și ucenicilor în testamentul său duhovnicesc, îndemnându-i: „să nu vorbiți mult și deșertăciuni, ci mai vârtos cuvinte duhovnicești din Pateric și să țineți rugăciunea «Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, cât puteți»”. Aplecarea părintelui spre viața lăuntrică, isihastă, pentru ca „omul cel tainic al inimii” să fie „întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3, 4), se poate lesne observa și din numeroasele manuscrise pe care acesta le-a copiat, sute de pagini filocalice, spre folosul său, dar și al celor care le citeau sau transcriau. Pe foaia de început a unui astfel de tezaur duhovnicesc însemna: „învățături foarte folositoare pentru cei ce se îndeletnicesc la liniște cu rugăciunea minții în inimă”.

Mai mulți români au trecut pragul chiliei duhovnicului Antipa, lucru consemnat cu o evlavie deosebită în scrierile lor.

În 1929, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, pe vremea când era încă mirean, a făcut o călătorie la Muntele Athos, de unde s-a întors „cu o bogată experiență”. Acolo s-a întâlnit cu „acea discretă atenție a inimii care e caracteristică sihaștrilor”. Unul dintre acești sihaștri era duhovnicul Antipa, „un stareț bătrân, de peste 70 de ani, cu părul alb ca lumina de mătasă albă”, unde a avut parte, în mod special, de o „întâlnire de iubire duhovnicească, fără dovezi trăite, dincolo de cuvinte”. Despre acesta, părintele Daniil spunea că avea în fața sa o „liniște gălbuie, o culoare de pace străvezie”, care, de fapt, era „culoarea foamei îndelung biruite și a ostenelilor rugăciunii, a nopților lungi de nesomn petrecute în liturghie și citanii la lumina tainică a făcliilor puține într-un paraclis strâmt și plin de fum”.

În anul 1931, preotul și istoricul Paul Mihail (†1994) a întreprins o călătorie de studii în Grecia, la Muntele Athos și Constantinopol. La sfârșitul lunii iulie din acel an, în drum spre Mănăstirea Stavronikita, a zăbovit câteva ceasuri și la „arhim. Antipa Dinescu, un model de călugăr”. Despre acesta mai adăuga: „Arhimandritul Antipa e un om înaintat în vârstă, senin, e alb de tot, uscățiv, seamănă cu un sfânt de pe icoană. Mi-a arătat mai multe manuscrise personale”. Într-o recenzie din anul 1992, a însemnărilor de călătorie publicate de părintele Mihail, academicianul Virgil Cândea scria cu convingere despre duhovnicul Antipa că „va intra în curând, prin canonizare, în sinaxarul Bisericii noastre”.

Nu ar trebui să trecem cu vederea nici faptul că luna martie a anului 1939 a adus la poalele Athonului doi tineri, diaconi celibi, din Mitropolia Ardealului: Zian Boca și Dumitru Popescu, adică viitorii duhovnici Arsenie și Serafim de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Sarcina povățuirii duhovni­cești a acestora i-a revenit arhimandritului Antipa, la a cărui chilie au poposit adeseori cei doi tineri însetați de tainele viețuirii călu­gărești. Părintele Arsenie s-a întors după trei luni în țară și a adus cu sine, dimpreună cu învățăturile agonisite, și un caiet cu scrieri filocalice copiate din bogata colecție de manuscrise a duhovnicului său athonit. Părintele Serafim Popescu și-a prelungit șederea pe teritoriul elen prin continuarea studiilor la Atena, rămânând în strânsă corespondență cu părinții români din Sfântul Munte. Astfel, în perioada studiilor a primit un îndemn de la duhovnicul Antipa, pentru o viață întreagă: „Să te ții de pravilă, ca să nu te îndrăcești!”.

Harisma duhovniciei, care strălucea în persoana părintelui Antipa, nu putea fi ascunsă, din acest motiv au rămas mărturii importante, unele doar despre prezența sa. De pildă, în anul 1938 a trecut pe la Mănăstirea Vatoped, iar călugării de atunci au afirmat că „acest părinte nu trebuie să se recomande că este duhovnic, că îl recomandă prezența lui”.

Bătrânul Dionisie Ignat purta simțăminte de evlavie alese față de părintele Antipa, duhovnicul și chezașul său din tinerețe, despre care spunea: „Era foarte duhovnicesc şi ne povăţuia foarte mult, adică om apropiat de Dumnezeu”. Totodată, „era mai strict”, deoarece „căuta să fii curat, curat, curat; dacă te duceai la Salonic, când veneai înapoi, nu te lăsa să slujeşti o săptămână, că zicea că «ţi-ai spurcat ochiul cu vederile, cu pipăirile, cu cutare; treci şi te curăţă, citeşte, cutare»”.

Ierodiaconul Ioasaf (†1993), din sinodia Ioasafeilor, a istorisit ucenicilor săi o minune pe care a trăit-o în tinerețe cu privire la părintele Antipa. Părintele Ioasaf a venit în Sfântul Munte în anul 1928. Pentru că avea darul de a cânta, mergea adeseori de la chilia sa din Karyes la Mănăstirea Stavronikita pentru a lua lecții de la bine-cunoscutul protopsalt de atunci al mănăstirii, ierodiaconul Sinesie (†1949). Tânăr fiind, părintelui Ioasaf i-au venit odată gânduri să se întoarcă în lume, potrivnicul binelui născocindu-i faptul că nu mai erau oameni duhovnicești, și altele. Dascălul, văzându-și ucenicul ispitit, i-a spus: „Hai să te duc să vezi că până astăzi există oameni sfinți, aici, în Sfântul Munte”. Astfel că au pornit înspre Mănăstirea Pantokrator și au ajuns la Chilia Înain­temergătorului, aflată deasupra mării, unde își lucra mântuirea părintele Antipa. Părintele Sinesie își făcea atent învățăcelul: „Să vezi cât de mult s-a familiarizat acesta cu natura, încât animalele nu se tem și se apropie de el”. Ajunși la sihăstria duhovnicului român, au primit tradițio­nala kerasmă (tratație), adică o smochină, puțină apă și tsípuro (băutură tradițională grecească). Mai apoi, părintele Sinesie l-a rugat: „Gheronda, o să chemi păsărelele să vină pe aici?” Și imediat, „începe românul în limba lui să le cheme. Atunci, din toate părțile orizontului alergau păsărele și veneau la acesta. Stăteau așezate pe el, din cap până-n picioare, pe haine, pe mâini, pe umăr, pe cap. Tot plin de păsărele. Nu doar o pasăre. Plin! S-a umplut de păsărele! Zburau de jur împrejur. Păsări sălbatice. A îmblânzit și alte animăluțe, vulpi, iepuri sălbatici”.

Anii au fost „întru putere” pentru părintele Antipa, depășind cei optzeci de ani de care vorbește Psalmistul, iar în a doua jumătate a anului 1942, duhovnicul român de la Chilia Sfântului Ioan Botezătorul s-a mutat la cele veșnice, lăsându-i în urmă pe cei doi ucenici - Eftimie și Lazăr -, dimpreună cu o moștenire duhovnicească care încă dăinuie.

Contribuția pe care a avut-o arhimandritul Antipa Dinescu în viața Bisericii, mai ales prin calitatea de duhovnic și părinte filocalic, iubitor al rugăciunii și al liniștii, nu poate fi tăgăduită după cuvântul Evangheliei, care zice că „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5, 14).

Să avem parte de rugăciunile sale!