Bătrânețea, criză sau pridvor către viață

Întreaga viață ne deprindem, puțin câte puțin, cu smerenia, răbdarea, credința în Dumnezeu, iubirea dezinteresată și mila creștină pentru cel bolnav, singur și bătrân. Bătrânețea pare a ne oferi cele mai bune condiții pentru aceasta. Dacă de la o vârstă fragedă ne-am îmbolnăvit de o aversiune patologică față de schimbare și dezvoltare, dacă din pricina necunoașterii pocăinței și a iertării suferim de un simțământ patologic în privința vinei și avem resentimente, dacă ne-am îmbolnăvit de o dependență patologică de ceva anume, dacă nu cunoaștem valoarea absolută a omului în ochii lui Dumnezeu, atunci ne va fi foarte greu ca să înțelegem și să prețuim întrebările și răspunsurile pe care ni le dă bătrânețea.

Omul învață în viața sa multe roluri, reînvață noi roluri, care așază înaintea lui și alte probleme corespunzătoare vârstei sale. Feluritele roluri pe care Dumnezeu ni le încre­dințează slujesc la îmbogățirea personalității noastre cu experiențe noi. Din păcate, noi, adeseori, cădem în eroarea de a așeza semnul egal între noi înșine, eul nostru și rolurile vieții noastre, iar când ne pierdem aceste roluri, pierdem și simțământul sensului vieții și al propriei noastre însemnătăți. Este trist cum foarte mulți oameni, întreaga viață, fac multe eforturi pentru a rămâne la stadiul copilăriei ori la cel al tinereții, și astfel nu gustă din dulceața de a fi soți ori părinți, chiar dacă ani buni sunt căsătoriți. De nenumărate ori, între enoriașii de la parohia unde slujesc am auzit afirmația că omul, puțin câte puțin, pierde totul și în cele din urmă pierde chiar și viața sa. Din punct de vedere creștin, lucrurile arată însă diferit. Omul este trecător în această lume, nimic nu-i aparține, nici sănătatea trupească, puterile și însușirile sufletești, profesia sau bunurile materiale. Toate au fost oferite de Dumnezeu omului ca să slujească aproapelui său și pentru folosul său duhovnicesc. Mulți oameni în vârstă, care în cea mai mare măsură și-au epuizat identitatea rolului lor, au sentimentul că mor când copiii îi părăsesc și-și întemeiază familiile lor. Unii psihologi numesc acest fenomen depresie post-părintească. Ei își pierd reprezentarea despre ceea ce trebuie să facă cu ei înșiși în viața lor când copiii cresc și încetează să mai aibă nevoie de grijile părintești, de sfaturi și de sprijin. Sfântul Grigorie Teologul spune: nu e nimic mai puternic decât bă­trânețea. După majoritatea creș­tinilor și după logica omenească, sună absurd. La bătrânețe omul este mai mult duh decât trup. Bătrânețea este etapa de încheiere a curățirii pământești, ultimele încercări duhovnicești, întărire a voii, a smereniei, a răbdării, a credinței și cea dintâi roadă a noii existențe. Pentru Ortodoxie, bătrânețea se descoperă ca o stare omenească deplină, de importanță metafizică și plină de etică socială. Ea este podul dintre cer și pământ, tron al bună­tății și conducător către înțelep­ciunea și dragostea lui Dumnezeu pentru cei care tind spre Adevăr și Dreptate. Astfel, în ceea ce privește mântuirea, nu este nimic mai puternic decât bătrânețea. Bătrânețea este numită apus al vieții. Însă, în chiar spatele orizontului, soarele nu moare.

Ce este bătrânețea?

Bătrânețea este ca o iarnă grea și prelungă, pentru care trebuie să ne pregătim devreme, ori o mult așteptată primăvară, preludiul către viața reală a preabogatei veri însorite, când nimic nu se mic­șorează. Ce este cu adevărat viața în Dumnezeu? Putem noi să ne gândim mai devreme la bătrânețe, ori poate că este prea târziu? Un lucru este sigur: oricât de sănătos am viețui, oricât am încerca să oprim vremea, nu simțim când îmbătrânim, ne vor slăbi puterile, vederea și auzul. Vom putea să­vârși din ce în ce mai puține lucruri și tot mai multe sforțări ne va costa aceasta, astfel că din ce în ce mai mult ne vom restrânge perimetrul acțiunilor, cercul cu­noș­tințelor și scopurilor noastre. La bătrânețe pentru cei credincioși se închide lumea văzută și se deschide lumea duhovnicească. Ochii noștri slăbesc la frumusețile acestei lumi, însă se deschid pentru lumea nevăzută. Câtă vreme suntem tineri, dar nu vedem, colindăm. Nu suntem însă fericiți - avem multe, dar dorim și mai multe. La bătrânețe devenim mai recunoscători și pentru cel mai mic ajutor pe care ni-l oferă aproapele nostru, pentru cea mai mică aten­ție de mângâiere sufletească, pentru fiecare zi în care ochii noștri se deschid ca să se bucure de soare, pentru păsările de pe pervaz, pentru un telefon primit de la copii și nepoți și pentru un minut fără durere și boală.

Oricât ne-am strădui să dobândim smerenia, câtă vreme suntem tineri și în putere, parcă totul ar depinde de noi. Ne place să izbăvim, să biruim, deși știm că fără Dumnezeu nimic nu putem și nimic nu suntem, căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, dacă murim, pentru Domnul murim (Romani 14, 7-8). Sosește însă bătrânețea și nimeni nu mai dorește să vorbească cu noi. Nimeni nu se mai interesează de sfaturile noastre, de părerile noastre, toți sunt iritați de lentoarea noastră, ne află ener­vanți și din ce în ce mai mult depindem de grija celor tineri. Fie că dorim sau fie că nu dorim, la bă­trânețe inevitabil ne smerim și conștientizăm din ce în ce mai mult că adevăratele valori sunt doar pentru Domnul, că doar El poate să ne iubească în ciuda durerilor și neputințelor noastre trupești, a frumuseții care se veștejește ori a senilității noastre. Prin îngustarea posibilităților trupului se eliberează sufletul. Oare nu au fost liberi pust­nicii care și-au petrecut viața lor pe un stâlp, ori zidiți de bunăvoie în închisoare, într-o mică peșteră, ori în chilie? Nu au ales oare ei partea cea bună, ca să fie cu adevărat liberi? Dar noi, oricât de largi sunt camerele noastre, nu suntem oare prizonieri ai patimilor? Cine este atunci liber și cine nu este liber? În metri pătrați se măsoară oare libertatea omului?

Bătrânețea nu este ceva care ne lovește dintr-odată, din afară. Bătrâ­nețea este rezultatul alegerilor omului, ea reflectă vederile omului despre lume, despre cre­dință, despre nădejdea omului, despre dragostea pe care omul în viață a dobândit-o în ostenelile sale duhovnicești, incluzând preocupările sale dragi, oamenii dragi și opiniile la care a ținut toată viața. Bătrânețea mea va fi altfel dacă voi fi eu cu Dumnezeu, Care și atunci nu mă va lăsa și cu Care voi sta de vorbă mai des. Dacă va fi o bună companie pentru mine atunci, aceasta atârnă de felul cum trăiesc astăzi.