Bătrânețea, timpul celor înțelepți, fericiți și puțin sfinți

În Răsărit există tradiția de a prețui cuvântul unei persoane în vârstă. A întreba, a cere sfaturi, a face așa cum li se spune sunt axiomele vieții multor societăți din afara civilizației europene. Și la lucrurile acestea sunt mai buni decât noi. Din păcate, nu toată bătrânețea este înțeleaptă și nu toată este bogată în experiență. Pentru ca bătrânețea să fie frumoasă, viața trebuie trăită corect. Bunătatea din ochi, cumpătarea și cuvintele rostite, puține și înțelepte, părul cărunt, toate acestea și multele altele sunt un semn de eliberare de patimile care fie au fost înfrânte și călcate în picioare, fie arse de durerile și suferințele anilor trăiți.

Este înfricoșător să privești o persoană al cărei trup neputincios din pricina bătrâneților încă trăiește și lucrează aceleași patimi ca și în tinerețe. Sunt dezgustători bătrânii invidioși și agitați, răutăcioși și nepricepuți să găsească alte subiecte pentru conversație în afară de judecarea altora. De vreme ce demonii sunt nerușinați, ei sunt pricepuți să trezească orice patimi, chiar și în oamenii care se află pe moarte. Dacă oamenii și-au trăit întreaga viață în căutarea confortului și fără a se gândi la veșnicie, aceștia pot fi molipsiți de patimile tinereții chiar și la bătrânețe. F.M. Dostoievschi a înfățișat un astfel de chip - Fiodor Pavlovici, bătrânul Karamazov, dezvăluind filozofia aceluia.

Imaginea clasică a frumuseții senine, profunde, înțelepte este înfățișată de Biserică în icoanele Sfântului și Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu. Uitați-vă în ochii acestui om care a trăit o viață lungă cu credincioșie și o statornicie de râvnit. Iată-l gata să moară, ținând în brațe un Prunc născut nu cu mult timp în urmă, Care în același timp este vechi de zile. Bătrânul ține Slava lui Israel, Cel pe care L-a iubit toată viața fără să-L vadă, iar acum Îl vede și primește moartea cu bucurie. El rostește atât de profund: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău Israel, nu de parcă l-ar aștepta moartea, ci de parcă ar fi un rob, care este slobozit.

Au fost și mai există bătrâni care pleacă în veșnicie în liniște și cu bucurie. Ei ieșeau din hotarele vieții pământești cu nădejdea de a-și revedea rudele, cele de care moartea îi despărțise și cu care Hristos îi va uni. Au fost și mai sunt bătrâni care, ajunși la o anumită vârstă, nu mai căutau plăceri în viața aceasta, ci trăiau pur și simplu din ascultare, așteptând sunetul clopotului care îi va chema. Moartea va veni la noi neașteptat, pe la spate. Ne va acoperi ochii cu palmele sale și nu vom ghici de îndată cine este. Pașii ei moi deja se apropie de noi. Dacă nu credeți, amintiți-vă cât de mari vă păreau elevii din clasa a zecea, atunci când auzeați primul sunet al clopoțelului din prima zi de școală. Amintiți-vă cât de bătrâne vi se păreau femeile de treizeci de ani, atunci când v-ați cumpărat primii cercei. Amintiți-vă cum râdeați de oamenii care se căsătoreau la cincizeci de ani, atunci când voi abia ieșeați la prima întâlnire. Arhiepiscopul Ioan Șahovschi are pe această temă o poezie, iar în unul dintre versuri spune: Te iubesc deja și te cunosc. Este vorba despre bătrânețe! Arhiepiscopul Ioan Șahovschi Îi mulțumește lui Dumnezeu că a trăit până când să se întâlnească cu ea față în față, iar apropierea ei a recunoscut-o printr-un sentiment profund și intens al fru­museții lumii. Nu trebuie să îți fie frică de ea. Nu este mai puțin frumoasă decât copilăria sau tinerețea. Copiii știu acest lucru și se alipesc de vârstnici, de parcă ar fi inițiați în aceeași taină. Bătrânii le răspund celor mici cu aceeași tandrețe și afecțiune. Chemați din neființă în ființa iubirii dumne­zeiești, oamenii sunt întotdeauna frumoși. Lumea va deveni plată și va sărăci cumplit, dacă o vom lipsi de frumusețea apusului de soare și de culorile purpurii ale pădurii îmbrăcate în veșminte de toamnă. Bătrânețea corespunde tocmai acestor capodopere ale naturii, întâlnite atât de des în viața oamenilor.

Este important să înțelegem că bătrânețea este o nevoință. Ceea ce era ușor de făcut se preschimbă brusc în ceva ce trebuie să facem cu mare greutate. Despre lucrul acesta vorbește Ecclesiastul în ultimul capitol: „Atunci este vremea când străjerii casei tremură și oamenii cei tari se încovoaie la pământ și cele ce macină nu mai lucrează, căci sunt puține la număr și privighetoarele de la ferestre se întunecă și se închid porțile care dau spre uliță și se domolește huruitul morii și te scoli la ciripitul de dimineață al păsării și se potolesc toate cântărețele și te temi să mai urci colina și spaimele pândesc în cale și capul se face alb ca floarea de migdal și lăcusta sprintenă se face grea și toți mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locașul său de veci și bocitoarele dau târcoale pe uliță; mai înainte ca să rupă funia de argint și să se spargă vasul de aur și să se strice ulciorul la izvor și să se sfărâme roata fântânii” (Ecclesiastul 12, 3-6).

Redăm la final cuvintele preotului Andrei Tkacev, care descrie o realitate tristă: „Este anevoios să vorbești despre bătrânețe cu oameni tineri și în plină putere, dar astfel de discuții sunt necesare. Se prea poate ca ambele părți să nu se înțeleagă. Tinerii îi privesc pe bătrâni ca pe niște extratereștri. Este potrivit oare ca tinerii să vorbească despre bătrânețe? Bătrânețea este nepu­tință, sărăcie. A vorbi cu tinerii despre oamenii în vârstă este ca și cum ai vorbi cu cei bogați despre sărăcie. Dar este necesar să le vorbim pentru că, dacă următoarea cotitură puternică din viață nu va lovi totuși o persoană înstărită cu sărăcie, atunci moartea, oricum, îl va despărți pe om de tot ceea ce are. Cultura modernă îi disprețuiește politicos pe oamenii bătrâni și încurajează un cult al tinereții. Lumea modernă nu are nevoie de bătrâni. În mod ideal, aceștia ar trebui izolați într-o casă de bătrâni destul de confortabilă, unde angajații le vor oferi o serie de servicii necesare pentru un salariu decent. Bătrânii din Apus simt acest lucru și sunt îngroziți de faptul că pot ajunge să nu-i înțeleagă pe tineri, să devină neinteresați și demodați pentru ei. Poartă haine sport, se străduiesc să călătorească, dacă își permit acest lucru, ascultă cu nesaț polifonia zgomotoasă a timpurilor noastre, încercând să țină pasul. În societatea modernă nu există un cult al bătrânilor. Oamenii treptat pierd din vedere și aproape au uitat cu totul că cei care au trăit mai mult știu mai multe și pot da sfaturi folositoare. În Ortodoxie s-a păstrat dragostea pentru bătrâni, nu numai pentru cei care au dobândit o iluminare plină de har, ci și pentru persoanele care, pur și simplu, odată cu vârsta, s-au înțelepțit și care se pregătesc să treacă linia ce desparte timpul de veșnicie. Dar acest lucru este doar în Ortodoxie, iar în viață un astfel de bătrân nu este decât o persoană demnă de milă, nu de respect” (Pr. Andrei Tkacev, Bătrânețea - vârsta luminării, Ed. Predania, pp. 6-7).