Bătrânii despre care vorbește Vechiul Legământ

Sfântul Efrem Sirul spune că oamenii men­ționați în Scriptură zămisleau întâii născuți abia după ce practicau o abstinență îndelungată. După ce atingeau vârsta de 250-300 de ani nășteau primul copil, iar după aceea nășteau mulți copii pe tot parcursul vieții lor. Ei au primit porunca nemijlocită de a înmulți populația pe pământ. Acești oameni trăiau până la șapte sute sau opt sute de ani.

Matusalem a trăit cel mai mult - nouă sute șaizeci și nouă de ani. Aceasta este cea mai lungă viață trăită de o persoană. Nici un alt om nu a mai trăit pe pământ atât de mult. Protopărintele nostru Adam a trăit nouă sute treizeci de ani. Aceasta este o viață diferită, în care ideea noastră despre bătrânețe, normele și standardele noastre cu privire la conceptul de bătrânețe - tinerețe nu se potrivesc nicidecum, pentru că, dacă la trei sute de ani abia începeau să dea naștere la copii, atunci, aceasta a fost o viață cu o perioadă extinsă de menținere a prospețimii și a puterii fiecărei persoane. Astăzi nu putem vorbi și nu ne putem imagina acest lucru, pentru că noi foarte devreme ne pierdem vioiciunea mișcă­rilor, dar și a facultăților intelectuale uneori. Acest lucru este cauza atât a evoluției tehnologice, cât și a păcatului înrădăcinat în om, care locuiește înăuntrul lui ca un vierme. Păcatul ne istovește și ne consumă mult mai devreme decât îmbătrânim în mod obișnuit. Suntem oameni diferiți, foarte diferiți de cei dinainte de Potop. După Potop, au apărut oameni asemenea nouă, cărora li s-a spus că durata vieții lor va fi de o sută douăzeci de ani. Dar, chiar și atunci, oamenii erau oarecum diferiți, deși, în același timp, asemănători nouă. Patriarhul Moise a trăit o sută douăzeci de ani. Evreii au o astfel de urare: O sută douăzeci de ani! Ei înțeleg că aceasta este o dorință pentru granița longe­vității, cei mai lungi ani ai vieții umane. Bineînțeles, prin acest număr se exprimă, totodată, și dorința de a trăi acești ani cu o gândire sănătoasă, nu orbi, ci umblând pe propriile picioare. Pe toate acestea le-a avut Moise. Până la vârsta de o sută douăzeci de ani a avut puterea fizică a unui tânăr, ochii nu-i slăbiseră, iar dinții îi avea perfect sănătoși. Avea mintea limpede și un trup puternic. De o astfel de bătrânețe se bucură drepții. În Sfânta Scriptură vedem cum femeile aflate deja în vârstă dau naștere primului lor copil. Sarra, în vârstă de nouăzeci de ani, l-a zămislit pe Isaac și a râs atunci când a aflat că va fi mamă. Ea a zis: Râs mi-a pricinuit mie Dumnezeu că oricine va auzi aceasta va râde! Cine ar fi putut spune lui Avraam că Sarra va hrăni prunci la sânul său? Și totuși i-am născut fiu la bătrânețile sale! (Facerea 21, 6-7). Sarra era o femeie frumoasă, iar Sfânta Scriptură spune faptul că tot soiul de bărbați o admirau, precum faraonul Egiptului și alți regi. Sarra era frumoasă și la șai­zeci de ani, și la șaptezeci de ani tot mai atrăgea privirile bărbaților. Avraam era nevoit de multe ori să spună că este sora sa, astfel încât să nu-l ucidă și să nu i-o ia pe Sarra, căsătorind-o cu vreun rege, din cauza chipului ei uimitor de frumos. Sarra era o femeie frumoasă chiar și în ultimii ani ai vieții sale, deși era deja perioada în care oamenii erau asemenea nouă. Avraam, la vârsta de o sută de ani, dă naștere unui fiu, fiind deja bătrân și aproape de moarte. Apostolul Pavel spune că dintr-unul și acela în pragul morții s-a născut un popor întreg. Într-adevăr, Avraam, la ai săi o sută de ani, era deja neputincios pentru a da naștere la fii, dar Dumnezeu i-a dat putere, astfel încât să poată să zămislească mult-aștep­tatul moștenitor, pe Isaac. Aceasta este bătrânețea noastră și deja nu mai este a noastră, aceasta este o bătrânețe rodnică. Sfânta Scriptură cunoaște mulți alți bătrâni binecu­vântați care au trăit până în vremea Noului Legământ. Evreii cinsteau cu grijă bătrânețea, ceea ce ne învață și pe noi porunca a cincea. În porunci se zice să stai în fața unei persoane cu părul cărunt, spunând: Adu-ți aminte de Domnul! De fiecare dată când în Scriptură se vorbește despre aceasta, înseamnă că este vorba despre un lucru de seamă. Trebuie să ne amintim de Dumnezeu și să facem ceea ce ni se cere, și anume: ridică-te în fața celui încărunțit. Vezi cărun­tețea părului, privește-o ca pe o oglindire a Slavei lui Dumnezeu și cinstește-o, ridicându-te în fața ei. Aceasta este măsura biblică. Evreii din vechime stăteau la porți și pătrundeau în miezul a tot ce se întâmpla în afara porții. Chiar și astăzi, în Răsărit, duc aproape același chip de viețuire. S-ar putea să nu stea pe la porți, cercetând schimbările încâlcite din viața tinerilor, ei mai joacă și table sau beau ceai și, neîndoielnic, discută despre ale lor, trăind astfel până la șaizeci sau șaptezeci de ani. Nu se grăbesc nicăieri. Aceasta este purtarea firească a bătrânilor din Răsărit. Bătrânii noștri trăiesc puțin altfel. Sunt obișnuiți să meargă la muncă, să alerge, să trudească, mereu se grăbesc undeva. Și reacționează într-un chip foarte dureros la neputința lor de a mai fi de folos. Acest lucru se numește ieșirea din uz. Adică, până nu de mult a alergat, a tot alergat și dintr-odată s-a oprit. Fără muncă, bătrânii noștri încep să se veștejească, nu sunt obișnuiți să nu facă nimic, au un alt fel de purtare. A sta pur și simplu jos pentru ei înseamnă a te rupe în bucăți și a muri repede. Ei trebuie să repare mașina, să petreacă timp cu nepoții, să lucreze măcar cu jumătate de normă, pentru că sunt obișnuiți să fie ocupați constant, aceștia sunt niște bătrâni activi. Acest lucru nu este rău, dar este cu totul diferit. Acesta nu este un comportament biblic, deoarece comportamentul biblic implică contemplarea omului. Bătrânețea trebuie să ne învețe să contemplăm. Ea trebuie să mediteze, să-și amintească să vorbească și să gândească. Bătrânețea trebuie să se roage și, cu toate acestea, se pare că nepo­ții sunt acel lucru sfânt care-i rămâne bătrâneții. Textul Sfintei Scripturi este plin de mulți bătrâni sfinți, valoroși și ca sfătuitori. Atunci când aceștia nu erau ascul­tați, se întâmpla o nenorocire. Când a murit Solomon, iar împărăția sa a fost moș­tenită de copiii săi, mai ales de Roboam, care urma să devină împărat peste Israel, bătrânii lui Israel au venit la el cu sfaturi și i-au spus: Am vorbit cu tatăl tău, ne-a ascultat, ascultă și tu. Trebuie să micșorezi birurile. Vorbește cu blân­dețe poporului, adresează-te lui ca unor oameni care-ți sunt dragi, iar ei îți vor fi robi în toate zilele. Roboam i-a ascultat pe cei tineri și a rostit cuvinte îndrăznețe înaintea israeliților. Aceștia i-au răspuns: Și tu Davide, cunoaște-ți acum casa ta (3 Împărați 12, 16). Spunând acestea, israeliții s-au împrăștiat în corturile lor. La scurt timp a avut loc o învrăjbire în statul israelian, care nu a mai fost vindecată niciodată. Israelul s-a împărțit în două. David a rămas cu casa lui și cu copiii săi, iar toți cei­lalți au mers pe altă cale. A avut loc prăbu­șirea întregului imperiu Israel, care nu a mai fost niciodată refăcut în istorie, din pricina unui sfat îndrăzneț al tinerilor.

Se cuvine să ascultăm de cei bătrâni, pe care viața i-a învățat și în care avem încredere. Aceasta este povara biblică de căpătâi care se pune asupra oamenilor încărun­țiți. Părul cărunt trebuie perceput ca pe o oglindire a slavei lui Dumnezeu.