„Bătrânii lăcrimează când compară vremurile“

În perioada actuală se constată o înclinare tot mai mare către adoptarea unei gândiri critice faţă de Biserică în general, de obicei prin prisma unei comparaţii cu trecutul. În acest sens, riscul cel mai mare este că putem ajunge să credem că nu mai există posibilitatea să ajungem la măsura celor dinaintea noastră – un fapt condamnat chiar de sfinţi, dintre care cel mai vehement este Sfântul Simeon Noul Teolog. Întrebarea este: a fost viaţa creştinilor din primele veacuri cu mult diferită din punctul de vedere al necazurilor şi ispitelor faţă de ceea ce trăim astăzi? Răspunsul Sfântului Vasile cel Mare ar putea să ne surprindă.

Tentaţia de a prezenta vremea de dinaintea noastră drept una excelentă în comparaţie cu realitatea prezentă este una care ne amăgeşte constant. Mult prea des în istoria Bisericii faptele prezente au fost puse într-o comparaţie nefavorabilă cu evenimente sau personalităţi din trecut, ceea ce nu constituie neapărat un aspect negativ, dar tinde să devină astfel atunci când se abuzează de acest unghi de prezentare a realităţii. În acest caz, trecutul devine desăvârşit, prezentul devine detestabil, iar viitorul devine sumbru. Însă a existat oare o perioadă perfectă a istoriei la care trebuie să ne întoarcem sau, în realitate, tânjim după această perioadă pentru că, în prezent, găsim tot felul de pretexte pentru a ne scuza lipsa de râvnă şi delăsarea în urmarea lui Hristos? Iată mărturia Sfântului Vasile cel Mare înregistrată în secolul al IV-lea (considerat drept una dintre perioadele cele mai importante din trecutul Bisericii): „Învăţătura dreaptă este răstălmăcită, aşezămintele Bisericii călcate în picioare. Trufia oamenilor care nu mai au frică de Dumnezeu urcă în primele rânduri, afişându-şi întâietatea în chip simţit, cu preţul multor nelegiuiri, încât cel ce defaimă mai tare e socotit drept cel mai vrednic de a ajunge păstor. Demnitatea preoţească a dispărut, lipsesc păstorii care să îndrume cu înţelepciune turma lui Hristos, în vreme ce vânătorii de măriri folosesc banii bolnavilor numai pentru interesul lor propriu şi pentru cadouri. A slăbit asprimea canoanelor, în locul ei a crescut libertatea de a păcătui (…). Nu mai există o judecată dreaptă, fiecare umblă după poftele inimii, răutatea nu mai are măsură, poporul nu mai cunoaşte lege, mai-marii Bisericii nu mai au curajul să vorbească. (…) Pentru unii chiar şi apărarea Ortodoxiei e născocită ca armă de războire reciprocă, căci sub masca luptei pentru Ortodoxie ei îşi ascund duşmăniile personale. Alţii, în schimb - ca să nu-i învinuim de cele mai neruşinate fapte -, aţâţă popoarele şi se urăsc nebuneşte între ei, pentru ca să-şi ascundă, de fapt, sub această ură răutăţile lor (…). Am ajuns de râsul păgânilor, cei slabi în credinţă şovăie, credinţa e îndoielnică. Ignoranţa pune stăpânire pe suflete, pentru că cei ce schimonosesc credinţa din răutate dau a se înţelege că ei spun adevărul“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 92“, II, în „Scrieri III. Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole)“, PSB 12, EIBMBOR, 1988, pp. 267-268).

Această prezentare pare mult mai sumbră decât oricare alta care descrie momentele de faţă şi pare cu atât mai şocantă cu cât apare sub egida unuia dintre marii păstori de suflete ai Bisericii. În realitate, în secolul al IV-lea, erezia ariană scindase multe comunităţi creştine, hirotonind falşi preoţi pe sume uriaşe, în timp ce creştinii dreptmăritori se aflau în situaţii dificile, fiind nevoiţi să-şi părăsească propriile biserici ocupate de arieni. Oamenii politici ai vremii susţineau majoritar erezia ariană, iar resursele lipseau cu desăvârşire. Acolo unde izbucnea o foamete, bogaţii evitau să îşi împartă resursele cu cei săraci, chiar dacă aparţineau aceleiaşi Biserici. Existau mulţi profitori, lupi nemiloşi, care furau, cum ne spune Sfântul Vasile cel Mare, inclusiv banii destinaţi ajutorării celor săraci, demonstrând o lipsă totală de conştiinţă şi o sete imensă de avansare în carieră, chiar călcând peste cadavrele celor săraci.

Critica mesajului pastoral-misionar

Dacă în privinţa situaţiei sociale generale lucrurile stăteau cât se poate de rău, la fel era realitatea şi în comunităţile creştine care nu se plecaseră în faţa ereziei ariene. „Suferinţele noastre sunt cunoscute, chiar dacă nu le înfăţişăm acum, pentru că de mult timp s-au făcut cunoscute în toată lumea. Dogmele Sfinţilor Părinţi sunt dispreţuite, tradiţiile apostolice nu mai sunt băgate în seamă; în locul lor stăruie acum în Biserici scornituri noi, oamenii au devenit tehnicieni ai cuvântului omenesc; în loc să teologhisească despre Dumnezeu, înţelepciunea lumească a ajuns să conducă după ce a dat deoparte bunul nume al Crucii. Păstorii sunt surghiuniţi, în locul lor sunt aduşi lupi răpitori, care sfâşie turma lui Hristos; casele de rugăciuni sunt goale acum, în schimb pustiurile sunt pline de oameni care plâng. Bătrânii lăcrimează când compară vremurile de altădată cu cele de acum, tinerii sunt şi mai de plâns, căci nu-şi dau seama ce au pierdut“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 90“, II, în: Scrieri III…, p. 264).

Toate aceste pasaje triste ne dezvăluie o realitate pe care încă nu am învăţat să o acceptăm. Ceea ce trebuie să înţelegem este că oamenii credincioşi şi dispuşi să se jertfească nu au fost mai mulţi în trecut şi mai puţini în prezent. Am putea spune că numărul lor este unul constant, care nu suferă variaţii prea mari. În prezent, conform unor studii actuale, numărul creştinilor de diverse confesiuni care mor anual pentru credinţa lor se ridică la 100.000, în ţări din Africa şi Asia. Acest număr estimativ este egal cu cel al martirilor creştini din primele patru veacuri! Agăţarea de un trecut luminos şi respingerea prezentului ca fiind decadent sunt unele pur şi simplu nelalocul lor, deoarece atât ispitele, cât şi viaţa întru Hristos îşi deschid în continuare calea în faţa libertăţii noastre. Nu avem condiţii mai grele decât cei din trecut pentru a ne mărturisi credinţa, nu trăim vremuri „apocaliptice“ în care dragostea celor din jur s-a răcit mai mult decât a celor din secolul al IV-lea, nu ne aflăm într-o criză de identitate, pentru că slujim tot lui Hristos şi căutăm în continuare mângâierea şi harul Duhului Sfânt. Aşadar, toate acele facţiuni care trăiesc din prezicerea Apocalipsei, care consideră că ne-am îndepărtat de filonul patristic şi scripturistic, că am pierdut comuniunea cu cei de dinaintea noastră, trebuie să îşi pună întrebarea esenţială dacă a existat vreodată un timp perfect al vieţuirii duhovniceşti sau dacă nu cumva problema noastră principală constă de fapt în lipsa de credinţă, în faptul că putem atinge măsura Sfinţilor Părinţi chiar şi astăzi. Răspunsul la această întrebare nu se dă printr-o atitudine pesimistă, concentrată pe venirea unor necazuri şi pedepse ameninţătoare, ci printr-o dorinţă fierbinte de pocăinţă, de înnoire sufletească, de primire continuă a Sfintelor Taine şi de smerenie. Nu există nici un motiv pentru care să considerăm că nu avem aceleaşi condiţii de sfinţire sufletească precum cei care au trăit în primele veacuri creştine, iar împietrirea într-o atitudine de orientare spre trecut nu face nimic altceva decât să ne lase descoperiţi în faţa întrebărilor pastorale arzătoare ale prezentului. Suntem chemaţi să răspundem provocărilor prezente şi Dumnezeu ne va ajuta să o facem dacă ne vom smeri în faţa Sa şi vom înţelege că suntem chemaţi la aceeaşi sfinţenie ca şi predecesorii noştri.