Biserica Mănăstirii Talpa, poartă deschisă spre Înviere

Până să merg a doua oară în satul teleormănean Talpa nu înțelesesem sensul profund al porții deschise și al scării. Totul mi s-a revelat însă în această toamnă, când am ajuns în ­curtea în care s-a filmat „Moromeții” și după ce am vizitat Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” și Centrul rezidenţial de bătrâni „Sfânta Maria”, din localitate. Niciodată nu-mi imaginasem că Învierea poate fi poartă deschisă ori scară. Că te poţi ridica din moarte la Hristos, adică la viaţă, intrând pe o poartă sau urcând o simplă scară, ca la Talpa.

În dimineața duminicii în care am ajuns în sat, toamna adunase în curtea casei în care Stere Gulea filmase „Moromeții” tot raiul împrăștiat pe ulițele inimii mele de țăran orășenit. Toată Învierea pe care o trăiam de fiecare dată când eram poftit de o poartă, precum cea a curții lui Moromete, să „gust” din veșnicia spre care se deschidea, ca dintr-o ulcică de must. Sau să urc o scară de paraclis spre aceeași Înviere, cu care o maică stareță se întâlnește zilnic, de vreo 14 ani, „cărând” cu inima ei dorurile, suferințele, bucuriile și oftaturile celor 60 de bătrâni din centrul rezidențial. În aceeași dimineață am mai înțeles că tot o poartă deschisă îl cheamă și pe Ștefan, un drag prieten al inimii mele, în Siliștea lui moromețiană din vecinătatea Talpei, căci numai dincolo de ea, și nu în alt loc de pe lume, respiră el veșnicia. Continua Înviere.

O pilduitoare dăruire

Urcuşul acesta spre lumină l-am făcut și eu, așa cum maica stareţă Teodora Lepădatu îl face în fiecare zi, iar de opt ani și părintele slujitor Gheorghe Anghel. După ce mângâie chipurile ­suferinde ale bătrânilor de aici, ca un veritabil doctor de suflete, maica urcă scara ce duce în paraclisul din podul clădirii. Acolo, înainte de a se retrage în chilia sa, care îi serveşte şi de dormitor, şi de baie, şi de birou, vorbeşte şi se roagă Lui, Mântuitorului Hristos. A doua zi coboară din nou, dă piept cu suferința, cu moartea, pentru ca ostenită, seara, să urce aceeaşi scară. Iar duminicile și în sărbători, părintele Gheorghe așază pe Altar, în fața Vindecătorului lumii toate încercările, neputințele și rugăciunile celor care i se mărturisesc.

Să te întâlneşti zilnic cu chipul hidos al suferinţei şi morţii, şi tot zilnic să trăieşti o Înviere este, credem, întruchiparea cea mai elocventă a jertfei. Maica stareţă Teodora Lepădatu, singura vieţuitoare a Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din localitatea Talpa, judeţul Teleorman, și părintele Gheorghe Anghel luminează prin nevoirea lor o asemenea pilduitoare dăruire.

„Din 2010, când au sosit aici primii bătrâni, am înțeles că durerea cea mai mare a lor este faptul că nu mai trăiesc în casele, în familiile lor, alături de copii și nepoți. Mulți dintre cei care ar fi trebuit să aibă grijă de ei sunt plecați prin cine știe ce țări după o bucată de pâine. Pentru mine este un lucru foarte bun că i-au adus în mănăstire și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Eu sunt primul locatar care a deschis centrul. Stau cu ei de la început, plâng cu ei, râd cu ei, încercând să-i scot din starea depresivă în care cad. Pentru mine sunt ca o mamă sau ca un tată. Și pentru fiecare încerc să dăruiesc un pic de alinare. Eu sunt al 15-lea copil al unei familii din Constanța. Mama a fost mai mult decât un exemplu. Dacă cineva m-ar întreba despre ea i-aș spune o poveste fără sfârșit. Dar dacă m-ar întreba Dumnezeu unde să o așeze, I-aș spune, fără ezitare, lângă Maica Domnului! Traiul zilnic al acestor oameni nu este de excepție, dar este mai mult decât modest. Nu le lipsește nimic, sunt îngrijiți foarte bine, dar trăiesc cu dorul de copii. Mai vorbesc cu ei la telefon, unii îi mai iau acasă de sărbători sau la sfârșitul săptămânii, după care lunea îi aduc înapoi. Momentul cel mai greu, pentru că sunt ca niște copii pe care îi duci la grădiniță și lucrul acesta nu le place. De nu știu câte ori pe zi urc o scară, dinspre suferința lor, spre paraclisul din podul clădirii, în prelungirea căruia îmi am chilia, unde mă întâlnesc cu Dumnezeu și cu Maica Domnului. Locul acesta este ca un spital al suferinţei. Ca un răzor al durerii și singurătăţii. O pustie din care nu se poate evada, ci doar păși ca printr-o poartă spre Înviere. Când stau cu ei mă încarc dureros cu dorurile, cu nevoile lor sufletești, iar când urc scara spre icoana Maicii Domnului din paraclis, cea mai bună prietenă a mea, știu că ea are răspuns pentru durerea fiecăruia, pentru că este mamă și știe ce înseamnă aceasta. Îi mângâie sub acoperământul ei, îi protejează, și ei simt dragostea ei. Nu întâmplător așezământul se numește «Sfânta Maria», iar hramul bisericii noastre este «Acoperământul Maicii Domnului». Ea ne-a luat pe toți sub acoperământul său. Astfel am fost și suntem feriți de boli grave, de încercări, de orice. Iar eu am supraviețuit aici tot datorită ei. Pentru că m-a ținut în brațe. Nu este zi să nu-i mulțumesc, pentru că prin exemplul și prin «asprimea» pe care o arată uneori dăruiește de fapt multă dragoste”, ne mărturisește maica stareță.

Din lacrimi și dureri

Din cauza lipsei banilor, sfântul lăcaș început de maica Teodora ajunsese o ruină. Mult timp nu a slujit nimeni aici. De câțiva ani, a venit părintele Gheorghe Anghel, preot de mir, care săvâr­șește duminica și în sărbători Sfânta Liturghie și toate celelalte slujbe.

„Cu biserica au fost multe și grele încercări. Când vedeam zidurile distruse, mi se frângea sufletul. Simțeam că plânge fiecare cărămidă și-L rugam pe Dumnezeu să facă ceva, să o salvăm. Și într-un post al Sfintei Mării, după multe neîmpliniri și probleme de sănătate pe care le aveam, am zis că nu mai rezist și că trebuie să mă întorc la Cudalbi, în județul Galați, la mănăstirea mea de metanie. I-am spus lucrul acesta și părintelui. Gânduri de plecare mă mai încercaseră și altă dată. Dar Maica Domnului mă întorsese mereu din drum. De data asta îmi strânsesem lucrurile, pregătită să plec. Am mers la icoana ei din paraclis, mi-am cerut iertare spunându-i că doar atât am putut să fac. Că încercarea mea până aici fusese. Că mai departe nu mai puteam să duc. Asta se întâmpla pe la ora 18:00. A doua zi urma să vină o mașină să mă ia. Plângeam încercând să mă descarc. Și dintr-odată am simțit o mângâiere. M-am retras în chilie și pe la ora 21:00 am primit un telefon. O voce de bărbat îmi spunea că «ei» vor să-mi picteze biserica. Ce să pictați, domnule, pentru că e o ruină, fără ușă, fără geamuri, fără acoperiș, i-am spus eu. Și, atunci, un glas, o voce caldă, blândă, ca și când era a lui Dumnezeu, m-a îndemnat să nu mai plâng, pentru că o să-i pună «ei» ușă, geamuri și că o să o și acopere. Era ceva ce nu puteam să cred, să înțeleg ce se întâmpla. Unde să mai plec a doua zi, când Maica Domnului îmi trimisese acest semn? Imediat starea sufletului meu s-a schimbat. Mi-am pus trăistuța în cui și mi-am cerut iertare de la ea, rugând-o să-mi dea putere să o iau de la capăt. Și ea m-a ținut de mână în tot timpul în care s-a ridicat biserica, cu ajutorul acelui om, mare filantrop în zonă. Un ajutor neprețuit am primit și de la frații de la Mănăstirea Pantocrator, iar rugăciunile și dragostea Preasfințitului nostru Galaction ne-au dat multă putere. Am cărat betonul cu roaba, am ridicat gălețile cu scripetele, cântând «Cuvine-se cu adevărat». În paraclisul din pod a rămas toată durerea, iar aici, în biserică, s-a mutat lumina! Mi-am dat seama că asta este crucea mea și că oricât aș încerca nu pot să fug de ea. Așa am luat-o de la început. Biserica aceasta s-a ridicat «pe caiet». Adică pe datorie. Ea s-a înălțat din lacrimi și dureri. O bătrână și-a dat agoniseala din pensie pentru policandre. Mi-a spus că vrea să aibă lumină pentru ea și pentru copiii ei pe lumea cealaltă. Am început lucrările și la corpul de chilii, beneficiind de ajutorul substanțial al domnului director al centrului de bătrâni, Iulian Ogăraru, chilii de care este nevoie, pentru că dorim să creștem obștea”, ne-a mai spus maica stareță Teodora.

În ziua aceea am urcat și am coborât și noi scara maicii sta­rețe, pe care Învierea, scuturată de durere, s-a mutat, făcându-se lumină, în biserica aproape gătată. Un alt mod de mărturisire a speranței și veșniciei. Un fel de mama Alexandrina Pelin, de 90 de ani, din satul teleormănean Bujoreni, rezidentă în cămin de patru luni, rămasă singură de mult, care răspunde dragostei maicii starețe cu multă iubire, liniștire și speranță de mântuire. Simțire ce leagă sufletul de suflet.

Când s-a ridicat centrul, primarul de la vremea aceea a gândit că ar fi ideal ca în curtea lui să se înființeze și o mănăstire. Și așa s-a întâmplat. Tot atunci a venit la Talpa și maica Teodora. Apoi, prin donații, prin ajutoare de la credincioși s-a reușit ridicarea actualului sfânt lăcaș.

„Prezența Bisericii, a maicii starețe și a părintelui Gheorghe Anghel în mijlocul bătrânilor noștri are un impact profund și benefic asupra stării lor. Îi ascultă, vorbesc cu ei, părintele îi spovedește, îi împărtășește, îi pomenește la slujbe. Suntem ca într-o mare familie. Ne ajutăm reciproc, cu ceea ce putem fiecare”, ne-a spus domnul Iulian Ogăraru, directorul Centrului rezi­dențial pentru persoane vârstnice dependente „Sfânta Maria”.

Crucea părintelui Gheorghe

Fără îndoială, slujirea părintelui Gheorghe Anghel a sporit și a adăugat și mai mult sens porții deschise către veșnicie și scării de la Talpa despre care vorbeam.

„Slujesc aici de opt ani. Când am fost preoțit de Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei, Preasfinția Sa mi-a spus că îmi oferă o cruce pe care trebuie să o duc și m-a îndreptat către acest loc, unde biserica fusese începută, dar neterminată. Cu ajutorul Maicii Domnului, care o ocrotește, și al oamenilor credincioși, ea a fost terminată, urmând a mai fi doar pictată. Când am ajuns aici am găsit-o pe maica stareță Teodora singură, necăjită, supărată, pentru că de mult timp Sfânta Liturghie se săvârșea doar ocazional în paraclisul din incinta căminului de bătrâni. Eu am venit și am rămas la Talpa. Crucea pe care mi-o dăduse Preasfințitul Părinte Galaction se referea la finalizarea lucrărilor la biserică și la ajutorul pe care trebuia să-l acord maicii starețe, pentru ca împreună să ținem aprinsă lumina despre care ne vorbește Mântuitorul Hristos. Cu ajutorul financiar din partea unui om de bine am reînceput lucrările la biserică și, în decurs de trei ani, am reușit să facem din ea ceea ce este astăzi. Apropierea dintre biserică și bătrânii din cămin reprezintă ceva mai mult decât se vede. Este vorba despre o legătură vie, durabilă. De aceea las multe la o parte și merg către ei. Dimineața, înainte de slujbă, trec pe la fiecare, îi salut, văd ce nevoi mai au și abia după aceea săvâr­șesc ceea ce am de săvârșit. Unii au nevoie de spovedanie, de Sfânta Împărtășanie, pentru că aparținătorii care îi vizitează nu mă întreabă pe mine dacă au mâncat, dacă au primit medicamente, ci dacă i-am mărturisit și cuminecat. Lucrurile acestea le fac în mod firesc, pentru că bătrânii aceștia sunt și ai mei. De aceea legătura dintre noi este vie. Ei, conducerea centrului, domnul primar Cleofir Netejoru, sunt toți alături de noi și ne ajută. Maica stareță locuiește într-o chilie în clădirea centrului, paraclisul se află tot în clădire, iar iarna când este frig ne mutăm și noi cu slujirea acolo.

Astăzi am coliturghisit cu părintele Adrian Marcu, colegul meu de facultate, care a primit binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction în acest sens, iar răspunsurile de la strană le-am primit de la un alt coleg al nostru, Marius Nițu, pe care îl «necăjesc» sărbătoare de sărbătoare aducându-l din Bucu­rești până aici. De prin 2018, am efectuat mai multe pelerinaje în Bulgaria, la mănăstirea de maici «Sfânta Marina», care se bucură de mare evlavie din partea multor români. Așa se face că i-am adus icoana în biserica noastră, cu binecuvântarea Prea­sfin­țitului Părinte Galaction, pentru a întări și mai mult credința bătrânilor din centru și a credin­cioșilor din Talpa care participă la slujbele noastre”, ne-a mărturisit părintele Anghel.

„Pentru aceşti bătrâni, să-L ai aproape pe Dumnezeu este foarte important. Degeaba ai condiţii, degeaba nu-ţi lipsesc cele ale trupului, dacă nu ai legătura cu Dumnezeu. Venirea maicii Teodora a însemnat foarte mult pentru tot ceea ce se face aici. Ea L-a adus pe Dumnezeu în sufletele acestor oameni”, ne spunea în urmă cu nouă ani domnul director Iulian Ogăraru.

Aceste cuvinte spun totul despre nevoirea maicii stareţe Teodora Lepădatu și a părintelui Gheorghe Angel. Cei care, din iubire de semeni, smerenie şi jertfă, udă o salcie, sapă „tran­șee” pentru chilii, sădesc flori, ridică pe schele găleți cu beton deschizând larg poarta lumii spre Înviere. Spre veșnicie.

Am părăsit mănăstirea gândind şi noi despre sfințiile lor cu cuvintele marelui duhovnic al Dobrogei, părintele Arsenie Papacioc, care spunea: „Să nu vinzi nimic din taină, nici pentru mustrări, nici pentru laude. E mai bine să nu fii nimic, decât să fii eroul altora. Ţine-te de înger şi vezi-ţi de treabă!”. La Talpa, maica Teodora și părintele Gheorghe se ţin de înger şi-şi văd de treabă…