Boala, mijloc de creștere duhovnicească

Omul când află diagnosticul de boală grea sau chiar incurabilă poate intra foarte repede în starea de panică și atunci foarte puține sunt lucrurile despre care poți spune că le mai înțelegi. Omul bolnav și afectat gândește mai mult prin emoții, de regulă emoțiile sunt de joasă calitate și foarte păguboase pentru starea generală a organismului și aici vorbim despre frică, groază, încercări disperate de a se salva de la moarte. Ei bine, atunci când omul este pus în fața aflării unei asemenea vești, omul are de regulă o reacție de tip emoțional, reacție extrem de dură, adică i se deconectează o parte a capacității de gândire logică și nu se mai poate raporta în manieră rațională la ceea ce i se întâmplă și rămâne doar sfera emoționalului. Iar acest lucru este foarte periculos. Omul se poate salva din această capcană a panicii și poate reveni la o stare relativ normală ascultând, în primul rând, și părerea altora cu privire la situația în care se află. De multe ori, nici nu avem un diagnostic sigur, ci numai niște suspiciuni, și deja imaginația omului se aprinde și are un tablou atât de sinistru, încât se vede deja că este plecat din lumea aceasta înainte de vreme. Apoi, cel mai important lucru, când chiar dacă diagnosticul se confirmă, există totuși metode de vindecare verificate! Numai că omul nostru deja și-a imaginat că pentru el nu mai poate fi nici o nădejde, ci numai moarte, sfârșit, prăpăd! În această stare, omul nu este capabil să primească informația în mod adecvat, precum nu este capabil nici să se sfătuiască cu cineva, să caute un specialist, nu este capabil să facă nimic din ceea ce ar trebui să facă. Aceasta este panica, cea care se transformă de-a dreptul în isterie, fapt ce se petrece adesea nu atât cu bolnavul, cât cu apropiații lui, familie sau prieteni. Aici de neapărată trebuință este trezvia minții, probarea cu fapte obiective a ceea ce frământă mintea noastră. Sau cum spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul despre trezvie: Trezvia este mintea care se află la poarta inimii.

Ce înseamnă pentru om boala, dacă o privim nu din perspectiva fiziologică, ci din perspectiva duhovnicească și psihologică?

Din punct de vedere psihologic, boala înseamnă lărgirea propriilor posibilități, iar din punct de vedere duhovnicesc, este calea către o nouă etapă a vieții omului. Aproape ca la jocurile acelea pe computer, când treci la un nou nivel, mai greu decât cel dinainte. Duhovnicește vorbind, boala este trecerea spre un nivel mai adânc de viață. Este ușor să te soco­tești om duhovnicesc, sau măcar un om bun atunci când toate îți merg din plin. Poți chiar să îi înveți și pe alții în timpul acesta. Dar când toate în jurul tău nu mai sunt chiar așa de bune, atunci se și ivesc adevăratele tale oportunități.

Mulți sunt preocupați să dea sfaturi celor bolnavi: Nu te stresa! Uită de tot ceea ce înseamnă boala! Știți, aceasta este o poziție foarte confortabilă, poziția lipsei de înțelegere față de bolnav, față de felul cum vede el în interiorul său boala. Căci pentru el, cu siguranță, se deschide o nouă perspectivă a sporirii sale duhovnicești: schimbarea psihologică ce are loc îl obligă pe om să devină mai flexibil, să se adapteze la noile condiții, cu alte cuvinte îi oferă omului posibilități suplimentare de adaptare. S-a constatat din expe­riența anilor că în cea mai mare parte oamenii bolnavi sunt plini de compasiune față de ceilalți, înțele­gători, purtându-se cu o mare grijă unul față de altul. Eu însumi cunosc foarte multe cazuri de la căminele din parohie, când omul era rău, egoist, îndrăgostit de sine, totdeauna nepăsător față de ceilalți semeni care aveau nevoie de ajutor și iată că
deodată egoismul, nepăsarea, răutatea lui dispar, iar el a început să se preocupe și de ceilalți oameni de lângă el - iată că aceasta înseamnă dezvoltarea omului, creșterea lui duhovnicească, dar și creșterea sa din punct de vedere psihologic: să-l ajuți cu jertfelnicie pe cel căruia îi este mai rău decât îți este ție. Omul ajunge astfel și la credința în Dumnezeu și încă câtă credință! Iată, dar, și sporirea sa duhovnicească!

În felul acesta celui suferind îi apar resurse și posibilități suplimentare. Dar cu siguranță nu trebuie să spunem niciodată ceva de felul: Vai ce bine este de tine! Ți s-au ivit niște resurse grozave! Dacă ești invidios, cere lui Dumnezeu să ți se ivească și ție asemenea resurse! Sfinții Părinți învățau cum se cade a trece peste boală, dar erau ei înșiși greu bolnavi, iar dacă este să vorbim deschis, adesea toată viața lor era pură și suferindă. Dacă nu aveau o boală trupească, aveau negreșit una sufletească și luptau din greu cu ea. Se sileau pe sine și se lepădau de sine - și ce este în esență boala, dacă nu mutarea atenției din lumea noastră, a simțurilor, în care ne-am deprins să trăim și care parcă ni s-a făcut o a doua natură, în altă sferă a vieții, precum și un fel anume de retragere din lume? Iată, dar, cum Sfinții Părinți se retrăgeau din lume și mergeau nesmintit pe această cale și de aceea ei sunt cei care ne pot învăța cum putem birui boala.

Ce obiective pune înaintea omu­lui boala, suferința în general?

Obiectivul creșterii. Dacă obiectivul ar fi fost creșterea fizică a omului - dezvoltarea trupului, înmulți­rea agoniselilor materiale ale omului sau slava lui -, atunci ea nu ar avea de fapt nici un sens, pentru că, oricum ar fi, mai devreme sau mai târziu, viața noastră fizică, materială se sfârșește. În cazul dat, este limpede că este vorba despre o sporire duhovnicească, deși trebuie spus că în boală unii oameni cresc, iar alții se opresc din creștere și cad. De pildă, îmbolnăvindu-se, un om a început să se ocupe de ceilalți oameni din jurul său, a început să caute mai cu profunzime adevăratul sens al acestei vieți, iar alt om bolnav, aflat în aceeași situație, se ridică împotriva lui Dumnezeu, cârtind în fiecare zi împotriva lui Dumnezeu - aici nu ne referim la acea perioadă de început, de la aflarea diagnosticului, când, pentru o scurtă perioadă de timp, se înregistrează un oarecare stadiu al agresivității. De aceea cât trăim pe acest pământ suntem datori să mergem mai departe cu toate aceste încercări ale vieții. Când omul refuză acest lucru, este limpede că el refuză efectiv sporirea lui duhovnicească în Domnul Hristos. Deci această chestiune privind posibilitatea omului de a merge mai departe aflându-se în pragul morții trebuie abordată cu multă înțelep­ciune și cu multă maturitate și trebuie înțeleasă în planul nostru duhovnicesc, al reîntâlnirii pe drumul Golgotei cu Hristos Cel jertfit și înviat.