Boala și vindecarea. O perspectivă biblică

În vremurile biblice, boala și suferința erau privite uneori ca un rezultat al forțelor externe, așa cum este cazul lui Iov, care ­este lovit de diavol (Iov 2, 1-8). Ghimpele în trup de care vorbește Sfântul ­Pavel este rezultatul acțiunii unui înger al satanei (2 Corinteni 12, 7-9), iar femeia gârbovă, vindecată de Iisus, este victima diavolului de 18 ani (Luca 13, 10-16). Aceste slăbiciuni sau infirmități generate de demoni sunt de natură să pună în relief puterea lui Dumnezeu și/ sau prezența Împărăției (Luca 11, 20; Ioan 9, 2-3). Mântuitorul Iisus, nu întâmplător, are autoritate asupra suferințelor și a bolii sau a demonilor.

Dacă boala este privită uneori ca o pierdere a binecuvântării lui Dumnezeu, vindecarea și sănătatea sunt privite, dimpotrivă, ca o expresie a favorii lui Dumnezeu. Boala, suferințele sau moartea au sensul de a disciplina uneori sau de judecată. Sfântul Pavel vorbește în același sens de neorânduiala din biserici la masa Domnului: „... De aceea mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. Căci dacă ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați...” (1 Corint. 11, 30-31).

Sensul de judecată sau legătura dintre boală și pedeapsă e pusă în discuție de cazul lui Miriam, care vorbește urât de Moise și e astfel pedepsită cu lepră (Numerii 12). Boala devine o marcă a proscrierii în Ieremia 30, 17, un semn al neascultării și/ sau al judecății (Deut. 28, 20-22). Dar dacă boala e un rezultat al păcatului și/ sau al neascultării, vindecarea e rezultatul iertării și/ sau al ascultării.

James Morgan rezuma: „Sănătatea și puterea fizică sunt privite în Vechiul Testament ca o mare binecuvântare, la fel ca lungimea zilelor și prosperitatea materială. O preocupare pentru igienă este evidentă în codul mozaic și, evident, aici preoții au avut o oarecare preocupare pentru sănătate. Vindecarea în Vechiul Testament este o chestiune de relație corectă cu Dumnezeu. Medicii, ceva asemănător înțelegerii moderne, sunt onorați în perioada intertestamentară, în special în scrierile lui Ben Sira în Ecclesiasticus, care are influențe elenistice evidente” (Ecclesiastic 38:1-15).

În Noul Testament, legătura dintre păcat și boală e pusă în relief de vindecarea paraliticului: „... Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!... Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta” (Matei 9, 2, 6). Preocuparea Mântuitorului pentru păcat, care e cauza bolii, e subliniată în Ioan 5, 14: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu îți fie ceva mai rău”.

Dar legătura păcatului cu boala nu e mereu de ordin cauzal, așa cum se poate observa în Iacov 5, 14-16: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta”. Sau din Ioan 9, 2-3: „Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?... Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Boala nu este în toate cazurile un rezultat al păcatului sau al demonilor, ci mai curând o consecință a stării deplorabile a omului (vechiul Adam, în limbajul Sfântului Pavel), miracolele vestind în toate cazurile apropierea Împărăției lui Dumnezeu și/ sau că vindecarea deplină (noul Adam) se află doar în puterea lui Dumnezeu.

James Morgan observa: „În Noul Testament, lucrarea de vindecare a lui Iisus este în același timp o manifestare a compasiunii divine și o pătrundere a Împă­răției lui Dumnezeu în care bolnavii sunt vindecați (adică făcuți întregi), așa cum este profețit în Isaia. Cuvântul shalem, care înseamnă sănătos, este legat de înțelegerea integrității și este un aspect al shalom - pace. Iisus a arătat o preocupare pentru cei bolnavi la trup și minte și nu a susținut punctul de vedere conform căruia boala este trimisă ca pedeapsă de către Dumnezeu asupra unui anumit individ: mai degrabă, aceasta face parte din operarea răului în lume. Ca un aspect al misiunii Sale de a Se opune răului și a arăta lucrarea lui Dumnezeu în lume, Iisus S-a angajat în lucrări de vindecare. Iată, de exemplu, vindecarea orbului născut în Ioan 9, unde Iisus a respins ideea păcatului prenatal sau transmiterea păcatului părintesc. Cu toate acestea, aceste lucrări necesitau, în general, operarea cre­din­ței - fie afirmată, fie implicită - pentru ca el să poată vindeca”.

Raportul vindecare vs boală e utilizat deseori pentru relația lui Dumnezeu cu poporul Israel. De exemplu, Isaia 1, 4-6. Rănile deschise sau purulente sunt un rezultat al neascultării și jude­cății asupra Israelului.

Distrugerea Templului și restaurarea ulterioară a Ierusalimului sunt puse în aceiași termeni ai bolii și vindecării. Falșii profeți, care ascund poporului situația deplorabilă a sănătății lui, sunt o parte din problemă.

Imagini ale bolii sunt utilizate de profetul Naum pentru a prevesti soarta cetății Ninive. Osea folosește aceeași viziune plastică a bolii/ vindecării pentru a zugrăvi invadarea Israelului de către armatele cotropitoare și refacerea Ierusalimului, ca expresii ale ascultării/ neascultării de Domnul și întoarcerii la Dumnezeu.

Miracolele sunt parte, în Noul Testament, a lucrării Mântuitorului, iar atunci când vindecarea vine prin mâna unui apostol, ea e înfăptuită în numele lui Iisus (Matei 4, 23-24; Fapte 9, 34). Nu atât o metodă taumaturgică e cheia acestor miracole, ci Hristos însuși, adică caracterul restaurator al Întrupării și al lucrării Lui: „... El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Sau: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății: cu a Cărui rană v-ați vindecat” (1 Petru 2, 24). Boala este privită în aceste texte ca o expresie a stării deplorabile generale în care se găsește omul care s-a îndepărtat de Dumnezeu, iar vindecarea, ca un ecou al restaurării eshatologice depline finale.

Prezența acestor miracole pune în relief puterea lui Dumnezeu și indică apropierea Împă­răției lui Dumnezeu.

Tradiția ungerii cu untdelemn cu scopul tămăduirii nu este o inovație a creștinismului. Mirul sau untdelemnul este cunoscut ca balsam sau leac alinător încă din Vechiul Testament. Uleiul era, spune John Behr, „aspirina lumii antice”. Dar abia în creș­tinism vindecarea capătă un aspect eshatologic și devine un semn al Împărăției (Luca 10, 9; Matei 11, 5).

În perioada exilului, Noul Templu este asociat cu o grădină de pomi și fructe care nu se vor veșteji sau epuiza, întrucât apa care trece prin mijlocul ei vine din locul sfânt, iar frunzele vor fi leacuri (Iezechiel 47, 12), o ima­gine pe care o regăsim în Apocalipsa 22, 2: „... și frunzele pomu­lui sunt spre tămăduirea neamurilor”. În mod egal, soarele are efecte curative: „Și va răsări pentru voi, cei care vă temeți de numele Meu, soarele dreptății, cu tămăduire venind în razele lui...” (Maleahi 3, 20).

Imaginea bolii/ sănătății e aplicată în Noul Templu și învățăturii sănătoase/ nesănătoase. Falsa învățătură este ca o boală pentru biserică. Astfel, Sf. Pavel dorește ca toți să fie întregi la minte și sănătoși în credință.

Pe scurt, modul în care este realizată tranziția de la boală și suferință la imaginea lor plastică, așa cum am văzut la profeții exilului, sugerează o legătură strânsă între domeniile medical și spiritual sau moral mai ­curând decât utilizarea unor simple metafore. Profeții nu au apelat la o simplă imagerie medicală atunci când au descris păcatul poporului și/ sau judecata lui Dumnezeu în termenii bolii/ vindecării, ci la o viziune asupra vieții care extinde sensul vindecării, de la o problemă medicală, înțeleasă ca o consecință a unei stări deplorabile (vechiul Adam), la una care privește întreaga condiție umană al cărei început este, în Noul Testament, botezul, noul Adam. Jean-Claude Larchet surprinde foarte bine această problemă: „Boala manifestă starea deplorabilă a lumii des­părțite de Dumnezeu. În stricăciune și suferința trupului său, omului i se fac simțite slăbiciunea ființei sale pământești, caracterul efemer al existenței sale în această lume și, în general, fragilitatea, insuficiența, relativitatea, limitările sale. Boala trupului ne aduce aminte de cea a întregii făpturi căzute. Pierderea sănă­tății se arată ca simbol și chiar ca semn simțit al pierderii stării paradisiace. Aducând sufletul în limitele trupului, boala și sufe­rința nimicesc iluziile de plenitudine și de autosuficiență pe care omul le avea mai înainte, insuflate de o sănătate pe care o credea solidă și trainică. Îi dezvăluie sărăcia și chiar goliciunea sa (Facerea 3, 7) ontologică și-l fac să-și aducă aminte că este țărână (Facerea 3, 19). Nu se mai poate considera ceva absolut; orgoliul său fundamental este sfărâmat”. Dostoievski, citat de același Larchet, este comprehensiv: „Un om sănătos este întotdeauna un om pământesc, material [...]. Dar cum ajunge bolnav și ordinea naturală, pământească, a organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea unei alte lumi și, pe măsură ce se agravează boala, raporturile cu această lume se îngustează”.