Boala te învață să trăiești

Există posibilitatea ca omul prin boală să se schimbe în bine? Că de stai să te gândești, orice efort și orice schimbare nu mai au nici un sens - că de trăit nu ți-a mai rămas, practic, nimic! Care este natura acestor schimbări?

Nu putem spune că omul se va schimba negreșit în bine, fără excepție. Mă gândesc numai la faptul că, în orice caz, omul bolnav știe ce înseamnă de fapt viața cu mult mai mult decât pe vremea când acest diagnostic, pentru el, nu exista. Atunci când omul este bolnav, încetează de a mai aprecia lucrurile, viața din postura omului puternic. Prețuiește posibilitatea de a face singur și cel mai mic gest. Acum el înțelege mai bine faptul că sănătatea noastră - pe care noi o socotim ceva normal, de la sine înțeles - este, de fapt, un dar, este o minune. Mai mult decât atât, dacă omul se judecă pe sine cu dreptate, începe să-și amintească felul în care s-a purtat cu ceilalți și înțelege că de la mulți oameni pe care nu-i băga în seamă primește acum căldură, sprijin, compasiune, ajutor. Iar aceste fapte bune ale semenilor nu fac altceva decât să-l zguduie și să realizeze în ce stare sufletească era înainte de a se îmbolnăvi și are tot timpul acum să-și cerceteze conștiința. Conștiința omului bolnav îi spune acum: Vezi, tu n-ai procedat așa niciodată, tu nu ai făcut nimic bun pentru acești oameni în viața ta. Iar ei acum îți dăruiesc toate acestea. Oare tu ai fi făcut la fel pentru ei, dacă ei erau în locul tău? De ce ? Pur și simplu pentru că, nu se știe de ce, ei te iubesc și pot împreună-pătimi cu tine. Dar tu?... Și atunci te întorci asupra propriei tale persoane și îți vezi nevrednicia și astfel apare recunoștința și nu numai față de Dumnezeu, ci și față de oamenii care cheltuie cu tine din timpul lor, încercând să te ajute cumva. Iar aceștia pot fi oameni pe care tu nu i-ai cunoscut până acum, sau cei pe care i-ai uitat de mult, dar și cei față de care cândva ai făcut vreo greșeală. Iar în clipa aceea, această recunoștință adâncă îl poate izbăvi pe om de toată mândria, de toată mulțumirea de sine pe care o aducea cu sine postura de om puternic, pe care el o socotea normală și firească pentru el. Recunoștința îl poate scăpa în clipa aceasta de toată lipsa lui de atenție față de ceilalți oameni. Pe măsură ce înțelegi tot mai adânc faptul că suferi, că nu ești stăpânul propriului tău trup, înțelegi acest lucru și la oamenii din jurul tău. Tu ai parte de ajutor și de susținere din partea unor oameni care poate că și ei sunt bolnavi și poate că unii dintre ei chiar mai rău decât tine. Poate că printre ei se află oameni curajoși, buni la inimă, care, în loc să se ocupe numai de problema lor, aleg să te ajute pe tine. Pot oare aceste lucruri să nu îl schimbe pe om? (Dmitry Semenik, Cum să trecem cu folos prin boală, p. 37).

Dar cunoaștem cazuri la nivel parohial în care omul bolnav, fiind concentrat asupra propriei sale probleme, se gândește la boala lui, se gândește că numai el singur pe lumea aceasta pătimește atât de tare și că este firesc ca toți ceilalți să-l compătimească, iar aceasta nu i se pare nici un efort prea mare, pentru că, la urma urmei, ei sunt fericiți. Așa încât el poate primi compasiunea lor ca pe ceva ce i se cuvine.

Cel mai greu este gândul acesta care se transformă într-o obsesie, faptul că înțelegi că ai fost rupt de toți ceilalți oameni și așa, fără putință de întoarcere. Te găsești în acea stare de cotitură și ești obișnuit ca în jurul tău să fie mereu o mulțime de oameni: oameni dragi, oameni buni, colegi buni etc. Dar ei te pot ajuta și acum, te pot susține, îți pot aduce o oarecare mângâiere în toată povestea aceasta. Dar dacă tu ești bolnav și încă bolnav pe moarte, vezi tu... uite masa de operație și toate..., cine te poate izbăvi pe tine de toate acestea? Nimeni decât numai Domnul nostru Iisus Hristos! Trăim împreună, dar de murit, murim fiecare pentru el. Acesta este un simțământ atât de dureros, încât te smulge pur și simplu din tot ceea ce a fost până acum important pentru tine și pentru familia ta. În același timp are loc nu doar o desprindere de legăturile de dinainte, dar se produce acum o nouă legătură între tine, omul bolnav și neputincios, și Domnul Hristos, Care așteaptă ca tu să-L primești în inima ta mult încercată. Acum este clipa în care Îl poți trăi pe Dumnezeu chiar ca pe un Tată, ca pe un Părinte Care te iubește mult și Care, mai devreme sau mai târziu, va reface aceste legături rupte sau pierdute și te va ajuta. De aceea, în clipa când nimeni nu te mai poate ajuta este clipa în care începi să te rogi cu adevărat și simți că Dumnezeu este tot mai aproape de tine. Este o îmbinare foarte neașteptată și chiar uimitoare între frica paralizantă pe care o simți, pe de o parte, față de tot ceea ce se întâmplă cu tine și dragostea aceasta cu totul nouă, care se naște în inima ta.

Adică înțelesul duhovnicesc al bolii să fie oare unirea omului cu Dumnezeu? Cu si­guranță că da, și nu o spun eu, ci sfinții părinți în opera lor! În acest răstimp are loc o schimbare a întregii tale vieți, pentru că, vezi tu, nu știe nimeni ce are să urmeze. În boală și în încercare, Hristos Domnul îți atrage lua­rea-aminte și la ceilalți oameni, la relația ta cu ei, la felul cum te raportezi tu la ei. Atunci când suntem sănătoși, ne găsim un infinit de scuze să putem urî și să putem trăi foarte bine, să ne îndreptățim mereu. Atunci când ești bolnav, începi să discuți altfel cu oamenii, mai esențial, nu te mai preocupi de nimicuri... Înveți să-ți ceri iertare de la oameni, înveți să ai încredere în oameni, să-i prețuiești, să-i privești cu mult mai multă dragoste și să-i înțelegi. De fapt, oricât de ciudat ar părea, în boală înveți să trăiești. Vrei nu vrei, tot ce a fost greșit în viața ta până la boală cade parcă de la sine.

Oare cum este corect să te porți cu oamenii atunci când ești grav bolnav? Este cazul să subliniezi situația specială în care te găsești?

Eu cred că dacă legăturile care îi unesc pe oameni - fie că sunt relațiile de familie, fie de serviciu -, dacă ele sunt puternice și importante cu adevărat, așa vor rămâne și în continuare. Păstrarea acestor legături este ea însăși ca un fel de mărturie a faptului că oamenii respectivi înseamnă mult pentru tine. Legătura cu rudele, petrecerea împreună pe mai departe a sărbătorilor înseamnă că sunt importante cu adevărat și pentru unii, și pentru ceilalți. În cazul acesta boala devine ca un fel de test.

În general, boala este un fel de test, dar ce anume se mai testează prin ea? Sunt oameni care spun că în boală ies la iveală diferite laturi ale personalității.

Pentru mine care am văzut foarte mulți oameni bolnavi la casele lor, din parohie sau la căminele de bătrâni, boala înseamnă un imbold de neoprit către viața cea duhovnicească de rugăciune. În amintesc o bătrânică din parohie, care îmi spunea când am spovedit-o înainte de a merge la spital să se opereze faptul că a aranjat, a îndreptat și a curățat toate icoanele și iconițele acelea mititele de hârtie, care erau umplute de praf. Vedeți evlavia unui bătrân, om simplu cu evlavie la Dumnezeu, la Maica Domnului, la sfinții lui Dumnezeu și la sfintele icoane? Se ruga neîncetat și a înțeles sensul duhovnicesc al bolii prin care trece, spunea ea, și că din păcate trece și profunzimea cu care trăia aceste lucruri. Trebuia să se îmbolnăvească ca să o aducă iar în fața icoanelor ei dragi. Ca și cum valurile mării te aruncă într-un loc în care nu ai cum să nu te rogi, unde a nu te ruga este o neputință ființială. Asta este și dovada faptului că în om se află ființial această nevoie, numai că tu ești leneș și nerod și trebuie neapărat ca viața ta să ajungă într-o stare cu adevărat dramatică și iese îndată la iveală faptul că tu ești om, adică rugător, o ființă care ontologic simte nevoia de a comunica și de a vorbi cu Dumnezeu.