Bogăția, între milostenie și zgârcenie

Persoanele bogate au fost considerate, uneori pe drept, alteori pe nedrept, ca având o incompatibilitate cu credința creștină. Această incompatibilitate nu pornea de la bogăția de care dispuneau, ci de la modul în care alegeau să o folosească. Unii bogați au fost zgârciți și nemiloși, alții total indiferenți la suferințele celor din jur, dar a existat și o categorie de bogați „creștini”, buni la suflet și milostivi, permanent pregătiți să-i ajute pe cei săraci și bolnavi. De aceea, sarcina noastră principală nu constă în a-i face pe bogați să devină săraci, ci în a-i învăța cum trebuie să se folosească într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu de propria lor avere.
Am răspuns în mare parte la această întrebare pe parcursul materialului anterior, dar se cuvin unele precizări suplimentare. În esență, bogăția nu este nici bună, nici rea. Este asemenea unui instrument de care te poți folosi în mod înțelept și bineplăcut lui Dumnezeu sau cu care te poți răni sufletește. Este mult mai ușor pentru un bogat să cadă pradă plăcerilor vieții, pentru că majoritatea persoanelor din această categorie tind să devină foarte ușor lipsite de scrupule, zgârcite, indiferente la ce se întâmplă în jurul lor, să aibă un trai desfrânat sau concentrat obsesiv asupra muncii pe care o desfășoară (în special în cazul celor care și-au „clădit” propria avere de la zero). De aceea, trebuie ca un om bogat să conștientizeze că toată averea sa se poate transforma ușor dintr-un sprijin într-o obsesie, într-o pedeapsă, într-o povară care riscă să îl strivească. Însă de la această dualitate a bogăției de care trebuie să învățăm să ne folosim în mod corespunzător și până la considerarea averilor drept un lucru rău în sine este o cale extrem de lungă. Clement Alexandrinul argumentează pe bună dreptate următoarele: „Ce nedreptate a săvârșit cineva, dacă, înainte de a crede în Dumnezeu, a fost chibzuit și econom și a adunat destulă avere? Sau, mai mult decât atât, ce vină poate avea cineva dacă, de la început, datorită sorții date de Dumnezeu s-a născut în casa unor oameni bogați, de neam mare, cu multe bogății și averi? Dacă din pricina nașterii, fără voia sa, din niște oameni bogați este exclus de la viața veșnică, atunci este mai mult nedreptățit de Dumnezeu, Care i-a dat viață, pentru că l-a învrednicit de bunătățile acestea trecătoare, dar îl lipsește de viața veșnică. Și apoi, în general vorbind, pentru ce mai era nevoie să scoată Dumnezeu din pământ bogăție, dacă bogăția aduce și pricinuiește moarte?” (Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui?”, 26, 3-5, PSB 4, Scrieri I, EIBMBOR, 1982, p. 52). Toate aceste întrebări sunt cât se poate de legitime. De altfel, în scrierile Sfinților Părinți nu regăsim nici patima „bogăției”, nici virtutea „sărăciei”, ci „patima iubirii de averi” și „virtutea milosteniei”. Faptul că ești sărac nu te mântuiește, faptul că ești bogat nu te osândește. Dacă ești bogat și dai milostenie, ești pe calea mântuirii. Dacă ești sărac și invidiezi bogăția altuia, ești pe drumul pierzării.

Dezlipirea inimii de iubirea averilor

Pentru persoanele bogate, pastorația nu trebuie să se rezume la sfaturi legate de milostenie. Aceasta constituie un început, dar adevărata miză constă în despărțirea inimii persoanei de averea ei. Cu alte cuvinte, bogatul trebuie să se considere un „iconom” al averii pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. În cuvintele lui Clement Alexandrinul: „Cel care are moșii, aur, argint și case și le socotește daruri ale lui Dumnezeu și cu ele slujește lui Dumnezeu Care i le-a dat spre mântuirea oamenilor; cel care știe că posedă aceste averi pentru frații săi, mai mult decât pentru el; cel care se socotește stăpân peste averi, nu rob al lor, acela nu le poartă în sufletul său și nici nu-și mărginește viața la ele, ci este totdeauna gata să facă o faptă bună și dumnezeiască cu ele; iar dacă vreodată ar trebui să se lipsească de ele, poate îndura și pierderea lor cu inimă netulburată, așa cum îi era inima când avea averile. Ei bine, acesta este cel fericit de Domnul, acesta este cel numit de El sărac cu duhul (Matei 5, 3), gata moștenitor al Împărăției cerurilor, nu bogatul, care nu poate avea viață veșnică” (Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui?”, 16, 3, p. 45). Iubirea de argint nu o are doar bogatul, ci și săracul. Atunci când un sărac își dorește să ajungă cu orice preț bogat, el își pune toată priceperea în aceasta și nesocotește sfaturile date de înțeleptul rege Solomon și de Sfântul Apostol Pavel. Astfel, regele Solomon ne îndeamnă: „Nu te osteni să ajungi bogat; nu-ţi pune iscusinţa ta în aceasta. Oare vrei să te uiţi cu ochii cum ea se risipeşte? Căci bogăţia face aripi ca un vultur care se înalţă către cer” (Pilde 23, 4-5), în timp ce Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (1 Timotei 6, 10). Faptul că ești sărac nu trebuie să te transforme într-o persoană lacomă de averi care își dorește să utilizeze orice manevră, indiferent cât de păcătoasă este aceasta, pentru a urca pe scara socială. De altfel, Clement Alexandrinul adaugă în sprijinul ideii formulate anterior: „Dacă cineva este în stare să îngenunche în adâncul sufletului său dorința de stăpânire a averilor, dacă judecă cu măsură, dacă e înțelept, dacă caută numai pe Dumnezeu, dacă respiră pe Dumnezeu și trăiește împreună cu Dumnezeu, omul acela este sărac față de porunci, este liber, nu-i biruit de bogăție, nu-i bolnav din pricina bogăției și nici rănit de ea. Dar dacă nu, mai iute va intra cămila prin urechile acului decât un bogat ca acesta în Împărăția lui Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui?”, 26, 6, p. 52).

Îndemnul la milostenie și adevăratele valori ale vieții creștine

Pastorația persoanelor bogate cuprinde două elemente de bază: îndemnul la milostenie și orientarea credincioșilor respectivi către adevăratele valori ale vieții creștine. Dacă luăm în considerare aici și cuvântul Mântuitorului: „Unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12, 34), este clar că toți creștinii bogați trebuie să își dea seama că adevărata lor „avere” este harul Duhului Sfânt, iar ei sunt iconomi ai averilor pământești - pe care le-au primit în întregime de la Dumnezeu, cu excepția situațiilor când au folosit mijloace necurate pentru a și le procura - și pe care trebuie să le folosească pentru a face bine celor din jur, nu pentru a-și hrăni plăcerile egoiste. Bogăția în sine nu este rea sau bună, dar devine astfel în funcție de modul în care este administrată. Aceasta poate deveni comoara noastră din ceruri sau povara care să ne apese în iad. De aceea, fiecare credincios care are o avere mare trebuie să fie conștient de responsabilitatea pe care aceasta o implică pentru viața sa spirituală, astfel încât să ia deciziile în conformitate cu poruncile Domnului, nu în funcție de propriile idealuri și vise pătimașe.