Bolile de care moare o lume - contextul potopului

Istoria cunoaște multe cataclisme care au schimbat fața întregii lumi. De la misterioasa scufundare a Atlantidei și până la erupțiile vulcanice care au acoperit orașul Pompei, de la cutremurele care au luat milioane de vieți în decursul timpului și până la furtunile puternice care au măturat ținuturi întregi. Însă primul mare cataclism, născut din bolile sufletești ale oamenilor, a fost, cu siguranță, potopul biblic.

Spre deosebire de Sodoma și Gomora ale căror păcate sunt descrise în amănunt în multe cărți ale Sfintei Scripturi, cataclismul care a scufundat un univers întreg și care a rămas cunoscut drept „potop” cuprinde o descriere sumară, dar suficient de incisivă a cauzelor sale. Astfel, ni se spune de Prorocul Moise că „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!» (Facerea 6, 2-3). În perioada de după izgonirea din Rai, Adam și Eva au început să aibă copii, iar din cuplul primordial s-au format noi familii, care s-au răspândit peste suprafața pământului. O caracteristică ușor observabilă după primele generații de oameni a constat în scăderea progresivă a vârstei vieții lor. De la atingerea unor cifre de peste 900 de ani, cum a fost cazul lui Adam sau Matusalem, oamenii au început să trăiască din ce în ce mai puțin. Păcatele lor nu doar le-au îmbolnăvit trupurile și le-au otrăvit existența zilnică, ci, totodată, i-au făcut și să trăiască mai puțin decât o făceau cei din vremea de început a omenirii. Iar cauzele care au condus la o scădere drastică a timpului petrecut pe pământ au fost desfrânarea, o viață petrecută din ce în ce mai mult în slujba propriului trup și a plăcerilor personale și a proliferării unei existențe tot mai închinate promis­cuității. Așadar, plăcerile trupești sunt primul mare păcat și cea dintâi cauză a apariției ulterioare a potopului, fapt confirmat și de Sfânta Scriptură, care ne spune: „Pământul însă se stricase înaintea feței lui Dumnezeu și se umpluse pământul de silnicii. Și a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ și iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ” (Facerea 6, 11-12).

Cugetele rele - a doua cauză

Promiscuitatea generală a omenirii a condus la apariția altor păcate mari și la o înrăutățire generală a gândirii și a înrobirii spirituale a omului. Astfel, ni se spune că: „văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, i-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facerea 6, 5-6). Această părere de rău a lui Dumnezeu față de apariția, nu față de păcatul omului este singulară în Sfânta Scriptură. Nicăieri nu Se mai căiește Dumnezeu pentru faptul că l-a creat pe om. În toate celelalte situații, Dumnezeu Se căiește de păcatele noastre, nu de existența noastră. Cugetele îndreptate exclusiv spre rău descrise în textul biblic arată că oamenii de atunci nu mai aveau deloc intenții bune. Violența, desfrânarea, viclenia, minciuna - toate acestea își găseau tot mai des loc în viața oamenilor și conduceau la rele din ce în ce mai mari. După stricarea trupească a oamenilor, se ajunsese acum la o tot mai amplă întunecare sufletească. Iar când nu mai este loc pentru vindecarea unei părți bolnave a trupului, atunci devine clar că aceasta trebuie fie cauterizată, fie amputată cu totul. Concluzia lui Dumnezeu este una singură, chiar dacă sună înfricoșător: „Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 8). Iar în cel dintâi dialog cu Noe, cel care, împreună cu alți șapte oameni, urma să se salveze prin milostivirea lui Dumnezeu de la dezastrul potopului, Domnul adaugă: „Sosit-a înaintea feței Mele sfârșitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor, și iată Eu îi voi pierde de pe pământ” (Facerea 6, 13).

Curcubeul - semnul primului legământ

Timp de o sută de ani, Noe a construit arca în care urmau să intre el și cei ai lui, precum și din toate felurile de viețuitoare câte o pereche. Oamenii l-au privit cu milă, l-au desconsiderat, l-au crezut nebun. Nimeni nu a fost curios să afle de ce Noe meșterește la un vas atât de mare, care sunt cauzele pentru care spaima i se zugrăvea pe chip în fiecare zi și de ce, la rândul lui, îi privea cu compătimire pe toți și îi plângea ca pe niște oameni deja morți. Dezastrul potopului înghite o lume întreagă, nu doar un popor precum cel al Sodomei și Gomorei. Însă, ca întotdeauna, acolo unde închide definitiv o ușă, Dumnezeu deschide o fereastră. Iar după încheierea potopului și uscarea pământului acoperit înainte de ape, primind cea dintâi jertfă a lui Noe, cuvintele Sale sunt grăitoare: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui și nu voi mai pierde toate vietățile, cum am făcut” (Facerea 8, 21). Iar după aceste cuvinte care conțin atât o aură de întristare, cât și o făgăduință a milostivirii, Dumnezeu încheie primul mare legământ din istoria omenirii cu Noe și întreaga lui familie: „Nașteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți! Groază și frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mișcă pe pământ și toți peștii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca și iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viața ei, să nu mâncați. Căci Eu și sângele vostru, în care e viața voastră, îl voi cere de la orice fiară; și voi cere viața omului și din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. [...] Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmașii voștri. Și cu tot sufletul viu care este cu voi: cu păsările, cu animalele și cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietățile pământului câte au ieșit din corabie; și închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul” (Facerea 11, 1-6, 9-11).

Observăm câteva aspecte esențiale. În primul rând, nu doar fructele și legumele urmau să fie hrana omului, ci și animalele, mai puțin sângele acestora. În al doilea rând, era dezavuată orice ucidere și era stabilită pedeapsa: moartea ucigașului, care urma să aibă loc tot în chip tragic, precum și osândirea sufletească a acestuia. În al treilea rând, omenirea primea făgăduința lui Dumnezeu că potopul nu se va mai repeta.

Iar semnul legământului urma să fie primul curcubeu din istorie: un semn al frumuseții, curăției și iertării cu care Dumnezeu voia în continuare să împodobească fragila și nestatornica făptură omenească.