„Bolnavilor săraci să li se dea ajutor de către Biserică”

Îngrijirea bolnavilor a fost întotdeauna o responsabilitate a comunităţii creştine ca întreg. Cu toate acestea, anumite acte au putut fi îndeplinite numai de către ierarhie în decursul timpului, şi ne referim aici în special la împărtăşirea persoanelor bolnave. Vom discuta în cele ce urmează care era considerată misiunea pastorală a clerului faţă de cei bolnavi.

În documentul cu autor necunoscut intitulat "Testamentul Domnului (prin Clement Romanul)" se specifică la un moment dat: "Prezbiterul să treacă, aşa cum se cuvine şi e îndatorat, pe la casele bolnavilor împreună cu diaconul şi să-i viziteze; să se gândească şi să le spună cele ce le sunt de cuviinţă şi de folos, mai cu seamă celor credincioşi. Să îndemne ca bolnavilor săraci să li se dea ajutor de către Biserică, pentru ca cei ce vor face milostenie să intre în bucuria Domnului" ("Testamentul Domnului prin Clement Romanul", XXXI, în "Canonul Ortodoxiei", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Bucureşti, 2008, p. 809). În primul rând trebuie să remarcăm că autorul anonim îl îndeamnă pe preot (prezbiter) să treacă pe la casele bolnavilor însoţit de diacon. Prin aceasta, el arată că misiunea pastorală de îngrijire a bolnavilor nu revine exclusiv preotului, ci şi diaconului. Acest aspect a fost evidenţiat foarte puţin până în prezent, având în vedere şi scăderea importanţei treptei diaconale în cadrul slujirii liturgice şi pastorale a Bisericii. Să nu uităm că diaconii aveau un rol mult mai amplu în primele secole ale Bisericii. Ei duceau Sfintele Taine bolnavilor şi persoanelor care lipsiseră din motive binecuvântate de la Sfânta Liturghie, se ocupau de partea administrativă a slujirii comunităţii creştine şi ajutau atunci când aveau loc agape sau se strângeau bani pentru a milui creştinii nevoiaşi sau pe cei aflaţi în robie. Vom detalia aceste aspecte ceva mai jos. Preotul este îndemnat apoi să discute cu cei bolnavi. El este sfătuit, însă, să se gândească dinainte la ce trebuie să le spună bolnavilor, să se pregătească, aşadar, astfel încât cuvântul său să aducă mângâiere şi întărire. În general, nici în această privinţă, a discuţiilor dintre preot şi bolnav, nu există foarte multe surse care să indice teme mai potrivite care pot fi abordate şi teme care trebuie evitate pentru a nu aduce mai multă supărare şi nedumerire în inima persoanei bolnave. Evident, este necesar un discernământ şi, în general, în majoritatea situaţiilor, bolnavul trebuie lăsat să îşi descarce sufletul, nu doar prin Taina Pocăinţei, ci şi printr-un dialog simplu şi plin de naturaleţe care să indice grija preotului faţă de el şi dorinţa de a-l asculta. În continuarea pasajului citat anterior regăsim o precizare interesantă. Ni se spune că preotul trebuie să vorbească "mai cu seamă celor credincioşi". Având în vedere că textul provine din primele veacuri creştine, dar după perioada încreştinării masive a Imperiului Roman, putem spune că, aici, autorul păstrează o mărturie importantă privitoare la vizitarea bolnavilor care nu erau creştini sau care nu frecventau Biserica deşi erau creştini. Preotul este rugat să vorbească în special cu bolnavii credincioşi, dar nu exclusiv. El putea să discute cu bolnavii creştini care nu participau regulat la slujbele liturgice, dar şi cu cei necreştini. Acesta era un mijloc de propovăduire foarte puternic, care putea să atragă numeroase suflete la credinţă. Un ultim îndemn adresat preotului se referă la strângerea de milostenii pentru creştinii bolnavi. El era dator, ca şi în prezent, să înştiinţeze comunitatea creştină de nevoile celor din mijlocul ei şi să îi roage pe cei care puteau să împlinească lipsa celor de o credinţă cu ei.

Rolul diaconilor

În acelaşi document se precizează la un moment dat rolul diaconilor în ajutorarea bolnavilor: "Să slujească bolnavilor şi pelerinilor, să ajute văduvele, să fie ca un tată al orfanilor, să umble prin casele nevoiaşilor, ca nu cumva să cadă cineva în strâmtorare sau să fie chinuit de boală ori nenorocire. (...) Să fie conducătorul celor care au ieşit din casele lor sau au fost alungaţi în surghiun; să înştiinţeze Biserica de cei ce sunt în lipsuri. (...) Să-i spele pe cei paralizaţi şi respingători, ca să răsufle şi ei întrucâtva uşuraţi de bolile lor" ("Testamentul Domnului prin Clement Romanul", XXXIV, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Bucureşti, 2008, pp. 811-812). Observăm din acest pasaj că diaconul avea un rol pastoral oarecum mai extins chiar şi decât al preotului în primele secole. Menirea sa era aceea de a se interesa de problemele comunităţii creştine şi de a le aduce în faţa preotului şi a episcopului. Observăm că diaconul avea ca însărcinare principală grija de cei aflaţi în nevoi, categorii precum văduvele, orfanii, pelerinii, dar şi bolnavii. El era sfătuit să cerceteze casele celor săraci pentru a-i identifica pe cei bolnavi sau care trăiau în sărăcie cruntă. Misiunea pastorală a diaconului este rezumată de o frază simplă: "Să înştiinţeze Biserica de cei ce sunt în lipsuri". Nu se precizează aici nimic de decizii pe care diaconul trebuia să le ia apoi pentru cei aflaţi în lipsuri. Preotul sau episcopul strângeau banii necesari pentru ajutorarea creştinilor aflaţi în nevoi, iar diaconii se ocupau probabil de distribuirea ajutoarelor. În finalul pasajului, diaconii sunt îndemnaţi să îi ajute şi într-un mod practic pe cei grav bolnavi şi să facă astfel o lucrare de milostivire importantă, arătând că ajutorul Bisericii nu constă doar în câteva alimente sau câţiva bani, ci într-o iubire întregitoare care nu dispreţuieşte nici măcar pe cel aflat într-o situaţie considerată a fi respingătoare.

Rolul văduvelor

Epistolele Sfântului Apostol Pavel conţin mai multe mărturii despre îngrijirea văduvelor de către Biserică. În general, căpătăm impresia că văduvele erau doar ajutate, dar nu se implicau prea mult la rândul lor. Această opinie este contrazisă clar de un pasaj din acelaşi document, care precizează următoarele: "şVăduvaţ să fie sârguincioasă în rugăciune, să viziteze bolnavele în fiecare duminică, aducând cu ea unul sau doi diaconi şi să le ajute. Dacă are ceva, să-l cheltuiască pe săraci şi credincioşi. Dacă nu are, trebuie să fie ajutată de Biserică" ("Testamentul Domnului", XL, op.cit., p. 816). Văduvele sunt îndemnate şi ele să poarte de grijă femeilor bolnave. Este interesant că li se cere să fie însoţite în această misiune de unul sau doi diaconi. Într-un fel, diaconii reprezentau o dovadă a credincioşiei văduvei respective şi puteau să identifice astfel mai uşor persoanele bolnave aflate în cadrul comunităţii respective. De asemenea, văduvele sunt sfătuite să împartă celor săraci avutul lor şi să dea astfel dovadă de milostenie. În cazul în care ele însele erau sărace, atunci Biserica se însărcina să le ajute cu cele de trebuinţă.