Ca să ne vindecăm, trebuie să ne schimbăm

Majoritatea îmbolnăvirilor din vremea noastră apar ca urmare a așa-numitelor cauze necunoscute. În aceste cazuri, medicii nu pot decât să presupună motivele pentru care omul s-a îmbolnăvit. Cel mai adesea spun că omul a avut un mod incorect de viață, că a ignorat anumite rânduieli ce țin de dietă, somn, muncă, odihnă etc. Dacă cel care se îmbolnăvește este în vârstă, îi spun Bătrânețea!... Arareori medicii vorbesc despre faptul că omul s-a îmbolnăvit pentru că a stricat legile puse de Dumnezeu în firea lucrurilor acestei vieți pământești.

Dacă am ști din ce cauză se produce o anumită boală, am putea să o preîntâmpinăm, dar tocmai acest lucru adesea nu-l putem face, pentru că nu îi cunoaștem pricinile. Este un lucru rar acum ca medicul să-l întrebe pe pacient dacă s-a împărtășit în ultima vreme, sau vreodată, sau deloc, dacă merge la biserică. Necuviincioasă - așa se socotește punerea unei astfel de întrebări de către medic pacientului său: deși cu o sută de ani în urmă, până a începe tratamentul, medicul îl întreba înainte pe pacient de cât timp nu s-a împărtășit, iar dacă trecuse mai mult de jumătate de an, nu începeau tratamentul până în clipa în care nu se ducea la biserică, se spovedea și se împărtășea omul cu dumnezeieștile lui Hristos Taine. Căci fără acestea, de cele mai multe ori, eforturile medicilor sunt zadarnice.

Medicina actuală dezvoltă cu bună știință latura farmacologică a tratamentului, câtă vreme farmacologia reunește ca printr-o metodă grosolană, de natură fizică, să înlăture simptomele bolii și să creeze astfel aparența vindecării. În acest timp, boala poate trece de la sine, însă, dacă acest lucru nu se petrece, bolnavul ajunge în starea cronică a acesteia și va primi tratament simptomatic până la sfârșitul vieții. Practic, în momentul de față, toate preparatele au caracter paliativ, cu alte cuvinte, ele doar ușurează simptomele bolii, neacționând însă asupra bolii propriu-zise.

În general vorbim despre Sfânta Împărtă­șanie, despre legile dumnezeiești, vine întrebarea firească: dar ce legătură este între aceste legi și bolile oamenilor? Legătura este limpede și nemijlocită. Omul poartă în el scânteia lui Dumnezeu și suflarea Lui, căci trupul său este luat din pământ, însă sufletul este făcut de El. Omul poate trăi fără Dumnezeu toată viața lui, dar de murit fără El, aceasta nu va putea să o facă. Boala, suferințele sunt căi prin care el se poate opri din mersul lui nebunesc pentru a cugeta mai adânc la păcatele sale, păcate care ne despart de Dumnezeu. Atunci el se poate apropia de Dumnezeu tocmai conștien­tizându-și păcatele, căindu-se pentru ele și schimbându-și viața. Legătura în schimb dintre boală și păcat este într-adevăr nemijlocită, însă Singur Domnul știe precis pentru care anume păcat îl cuprinde pe om o anumită boală. Eu cred cu tărie că Domnul nu are nici pe departe un asemenea țel, adică să-l facă pe om să sufere, să se chinuiască pentru că a făcut nu știu ce păcat! În nici un caz nu se pune problema atât de grotesc. Unicul țel al Dragostei este mântuirea omului. Hristos Domnul caută orice pricină, orice situație poate găsi, orice portiță pe care omul - măcar neștiind el - I-o lasă deschisă, pentru a-l ajuta, pentru a-i crea situații prin care să se poată, în cele din urmă, mântui. Iar dacă omul face și el un pas către întâlnirea cu Dumnezeu, atunci toate chinurile care cad peste el din pricina vieții pe care a dus-o îi vor fi mult schimbate. Dacă nu face însă nici măcar un singur pas către El, atunci Hristos Domnul îngăduie ca cele lucrate de om până la acel moment să-i dea într-un fel sau altul de gândit. Dacă nici așa nu se întâmplă ca omul să se trezească, atunci Domnul va îngădui ca urmările vieții omului să vină asupra lui, El îngrădindu-le într-o mică măsură, astfel încât omul, pătimind niște chinuri, uneori nu mici, să se smerească și astfel să-i fie spre curățire. Foarte des mi-a fost dat să văd un asemenea tablou, mai ales prin vizitele foarte dese de la căminul de bătrâni din parohie: duce omul o viață cu totul nimicnică, plină de nedreptate și de urățenii. Iar de păcatele pe care le face nu se căiește deloc, dimpotrivă, se îndulcește de ele cu ardoare. Și iată că vine sfârșitul vieții - care la oamenii de acest fel pare să vină mult mai repede -, care aduce cu el, într-un mod cu totul neașteptat, o boală îngrozitoare, de pildă o tumoare la creier, așa cum am putut vedea la o doamnă din parohie de doar 33 de ani. La început socotesc tumoare benignă și o scot. Apoi se dovedește că ea a fost malignă și începe să se dezvolte în interiorul creierului, până ajunge din nou la aceleași dimensiuni ca înainte. Omul, în chinuri înfricoșătoare, încet, încet își pierde rațiunea, își pierde simțurile, apoi ajunge să nu mai conștientizeze nimic. În cele din urmă nu mai poate face absolut nimic de unul singur, trebuie supravegheat permanent, hrănit, îngrijit și suferă foarte mult.

În timpul acesta, omul nu mai face nici un păcat. Poate că în vremea aceasta își amintește viața pe care a trăit-o și înțelege că toate aceste pătimiri i se trag de la păcatele pentru care nu a voit să se căiască. Iar prin aceste chinuri pe care bietul om le îndură, aceste păcate vechi i se șterg, pentru că el pătimește și, totodată, ce este mai important, el se smerește, iar la capătul vieții este cu totul asemenea unui copil. Ca un mielușel de jertfă. Și murind în această stare, mă gândesc că omul se mântuiește. Cred că în felul acesta mântuiește Domnul chiar și pe oamenii care au trăit așa precum am arătat. De aceea socotesc că o astfel de boală pentru un asemenea om este o fericire pentru el, pentru curățirea lui - este poate singura șansă de a intra în viața cea fără de sfârșit.