Cain şi Abel sau despre conflictele dintre frați

Una dintre problemele cu care se confruntă familiile cu mai mulți copii constă în conflictele dintre cei mici. Uneori, acestea sunt simple contraziceri reciproce, aproape inofensive, dar, alteori, se transformă în forme de violență cu accente severe, care pot crea traume. În fața tuturor acestor certuri, părinții se simt adesea depășiți de situație, iar alteori reacționează la rândul lor agresiv. Am apelat la un scurt excurs vechi-testamentar pentru a vedea cum se pot rezolva aceste contexte pentru a nu ajunge la situa­ția extremă a fraților Cain și Abel.

În Vechiul Testament, istoria fraților Cain și Abel, primii copii ai lui Adam și Eva, constituie prima ruptură în relațiile interumane. După perioada stabilității paradisiace urmează cea a vieții tulburate de păcat, iar apoi, prima moarte care se înregistrează în univers este rezultatul unui fratricid. Cain, întâiul născut al lui Adam și al Evei, își ucide în chip brutal fratele, pe Abel. Istoria vechi-testamentară a acestui eveniment este scurtă și intensă, asemenea unui episod dramatic intercalat în mijlocul unei stări de confuzie, așa cum era atunci situația primilor oameni după alungarea din Rai. Atât Cain, cât și Abel își aleg meserii diferite. Abel devine păstor de oi, iar Cain alege agricultura. Apoi, fiecare aduce o parte din roadele sale ca jertfă lui Dumnezeu. Sacrificiile lui Abel sunt primite, în timp ce ale lui Cain sunt respinse - în cuvintele Scripturii: „A căutat Domnul spre Abel și spre darurile lui, iar spre Cain și spre darurile lui n-a căutat” (Facerea 4, 4-5). Cain se întristează foarte tare și, în pofida sfatului primit de la Dumnezeu Însuși de a birui păcatul, alege să-și ucidă fratele. După înfăptuirea crimei, fiind întrebat de Dumnezeu unde este fratele său, răspunde ironic și primește o pedeapsă pe măsură: „Când vei lucra pământul, acesta nu-și va mai da roadele sale ție; zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ” (Facerea 4, 11-12). În fața strigătului deznădăjduit al lui Cain că poate ajunge la rândul său să fie omorât, Dumnezeu îl apără și hotărăște ca orice om care-l va ucide să fie pedepsit de șapte ori mai aspru și, totodată, îi pune un semn „ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4, 15).

Escaladarea conflictelor

Spre deosebire de situațiile actuale ale conflictelor familiale severe, Cain nu a fost expus unui exemplu negativ anterior. Nici în Sfânta Scriptură, nici în scrierile patristice nu regăsim altă explicație pentru comportamentul lui Cain decât invidia. Din patima aceasta s-a născut ura față de fratele său, iar apoi gândul distrugerii acestuia. Prin urmare, în prezent ne confruntăm cu două situații diferite: conflictele dintre frații născuți într-o familie normală, în care nu există violență domestică și nici probleme mari, iar pe de altă parte, cele dintre copiii născuți într-o familie violentă, îndepărtată de Dumnezeu, în care abuzurile fizice și verbale sunt la ordinea zilei. În ceea ce privește cea de-a doua situație, aproape toate conflictele dintre copii sunt rodul exemplului negativ al părinților. În timp, acestea se acutizează, iar frații mai mari abuzează la rândul lor de cei mai mici, purtându-se cu ei într-un mod autoritar, aplicân­du-le pedepse corporale sau abuzându-i verbal, așa cum s-au comportat sau se comportă și părinții lor.

Un aspect diferit se observă, însă, în prima situație. Balzac observa: „Un copil nu este oare imaginea a două ființe, rodul a două sentimente liber contopite? Pentru părinți, copilul trebuie să fie o miniatură încântătoare, în care se regăsește poemul celor două vieți duse în taină de ei - viețile lor; el trebuie să le ofere un izvor de emoții rodnice, să fie în același timp întregul lor trecut și întregul lor viitor” (Honoré de Balzac, Maxime și cugetări, culese, traduse și prezentate de Anghel Ghițulescu, București, Ed. Albatros, 1979, p. 46). Și atunci de ce au loc conflicte, unele chiar severe, în familiile normale, credincioase, care fac tot posibilul să-și sprijine copiii, să-i îndrume de la început pe calea cea bună? Una dintre posibilele explicații constă tocmai în această patimă a invidiei, care pune stăpânire pe mintea copilului de la vârste foarte fragede. Dacă un copil se simte nedreptățit în raport cu fratele sau sora sa, atunci își va îndrepta frustrarea în două direcții: asupra sa și asupra celui care primește „favorurile” părinților. În primul caz, copilul va ajunge să aibă o părere foarte rea despre sine, va deveni trist sau mânios în acțiunile sale, apatic sau virulent în exprimare. În al doilea caz, se va răzbuna pentru orice neîmplinire pe fratele sau sora sa, considerându-i drept cauza problemelor sale. Părinții sunt nevoiți să inverseze părerea greșită a copilului, să-i explice cu blândețe că, în pofida tuturor obrăzniciilor, nu este rău și nici nu va deveni astfel dacă își va corecta comportamentul. De asemenea, orice favorizare oricât de mică a unui copil față de frații sau surorile sale va deveni un argument în plus pentru invidia celor­lalți - în acest sens, părinții se vor feri să facă diferențe de gesturi, cadouri, adresări pentru a nu cauza conflicte din nimic.

Iertarea - vindecare sufletească

Există și cazuri în care atât părinții, cât și frații sau surorile au făcut tot posibilul pentru ca „elementul” recalcitrant al familiei să se calmeze, dar acesta face în continuare probleme: vorbește urât, este agresiv fizic, continuă să încalce toate regulile bunei-cuviințe elementare. În asemenea cazuri, este important ca părinții să se roage mai intens și să admonesteze mai rar, să fie de acord unul cu altul și fermi în hotărârile lor, fără însă a ajunge la o stare de epuizare ei înșiși și fără a-l aduce la disperare pe copilul recalcitrant. În esență, dacă toată lumea respectă aceleași reguli, chiar și copiii mai dificili ajung, în timp, să le adopte, uneori de bunăvoie, pentru că le înțeleg, alteori de nevoie, pentru a se integra în familie și a nu pierde contactul cu ceilalți. Însă orice copil recalcitrant va înțelege mai târziu sacrificiul propriei sale familii dacă mediul respectiv va reuși să îi acorde întotdeauna iertarea. Într-un mediu al iertării, cel care a greșit se va corecta mai ușor și va ști cum să-și depășească și rănile lăuntrice pe care și le-a provocat singur, în timp ce, într-un mediu în care fiecare greșeală este aspru pedepsită, comportamentul violent și iresponsabil va escalada toate eforturile puse în calea sa. Aici se înscrie și sfatul Sfântului Apostol Pavel: „părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). „Învățătura Domnului” este cea a iertării și a iubirii, iar „certarea” poate adopta forme diferite de ce înțelegem astăzi prin acest cuvânt. Un copil avea un tată aspru și o mamă blândă. Atunci când făcea un lucru rău, tatăl îl lovea, dar mama sa se făcea că nu vede. Și totuși, pe copil îl durea mai mult faptul că mama sa suferă în tăcere cu toate că știe că el a făcut un lucru rău decât corecțiile fizice primite de la tatăl său. Poate că și Cain n-ar mai fi comis fapta sa îngrozitoare dacă și-ar fi dat seama de adâncimea iertării și iubirii dumnezeiești.