Calofoniconul paisian - o comoară dezgropată

Prin apariția editorială a volumului Calofonicon paisian, ieșit din tipar în primăvara acestui an, psalții din România au la îndemână un repertoriu bisericesc de strană alcătuit din adevărate „comori muzicale”. Ascunse multă vreme în file de manuscris, o infimă parte circulând și în variante editate, aceste cântări calofonice sunt adunate acum într-o colecție dedicată, ce poartă și pecetea ocrotirii Sfântului Paisie de la Neamț.

Calofoniconul paisian cuprinde trei părți distincte: Irmologion Calofonicon paisian, Kratimi calofonice sec. XIV-XVII și Rânduiala paisiană a hramului. Antologia muzicală este îmbogățită cu un studiu semnat de monahul Filotheu Bălan, de la Mănăstirea Sfinților Arhangheli - Petru Vodă, exeget al vechilor manuscrise și cunoscut cercetător al creațiilor muzicale bizantine, cel care s-a îngrijit de editarea acestei lucrări.

Irmoasele calofonice reprezintă o clasă aparte de creații muzicale bizantine care au la bază procesul de înfrumusețare sau al calofoniei (gr. care sună frumos), un stil compo­zi­ți­onal prin care imnurile cu melo­die simplă sunt dezvoltate, orna­men­­tate - într-un cuvânt, îmbogățite -, primind o „înfățișare melismatică”. Acestor cântări li se adaugă și kratimi - „interludii muzicale, de obicei de virtuozitate, cu silabe fără înțeles (to-ro-ro, te-ri-rem, n.n.), care sugerează înțelegerile noetice mai presus de puterea rațională a minții”, așa cum remarcă părintele Filotheu în studiul său.

Datorită modului de alcătuire, a ambitusului larg, a schimbărilor de tempo, a modulațiilor frecvente, deseori neobișnuite, interpretarea cântărilor calofonice este destinată psalților iscusiți, știindu-se că acest gen trebuie predat ucenicilor numai după ce aceștia le vor fi stăpânit pe celelalte.

Textul cântărilor este preluat din irmoasele și troparele canoanelor sărbătorilor, dar și din alte creații liturgice (stihiri, tropare, versuri etc.). Deși asociate praznicelor, se cuvine să amintim faptul că irmoasele calofonice au un caracter paraliturgic, se cântă în afara slujbelor: la împărțirea anafurei sau a pâinii de la Litie (în biserică), la trapeză, îndeosebi la sărbători (hramuri) și în cinstea unor invitați de seamă.

„Cartea de față constituie împlinirea visului Sf. Paisie Velicicov­schi, întâiul care a conceptualizat sintetizarea colecțiilor muzicale după criteriul calității lor duhovnicești și de virtuozitate, cuprinzând aici, pentru întâia dată după secole, cele mai frumoase și mai complexe com­po­ziții de virtuozitate, cântate și compuse vreodată pe pământ românesc [...]. Paisianismul [...] este important pentru români nu doar din punctul de vedere al renașterii monahismului și vieții duhov­nicești, [...], ci și din punct de vedere muzical” (monah Filotheu, Studiu...).

Așa cum observăm și în celelalte două tomuri „paisiene”, Triodul (2005) și Penticostarul (2018), editate prin strădania aceluiași cercetător, Calofoniconul paisian cuprinde cântări „traduse, alcătuite și exighisite de sfinții părinți paisieni”. Fără îndoială, cel mai cunoscut dintre aceștia este Macarie Ieromonahul, care, în 1833, în timpul viețuirii la Neamț, definitivează Irmologhionul- Calo­fonicon (traducând irmoasele calofonice exighisite de Grigorie Protopsaltul, la care adaugă și com­po­ziții originale). Această operă s-a păstrat în ms. rom. 1685 (BARB) și este tipărită acum, după 190 de ani, în antologia paisiană prezentată în aceste rânduri. Al doilea nume important în ceea ce privește creația calofonică este Visarion Ieromonahul (1794-1844), trăitor în obștea nem­țeană, ucenic al lui Iosif Protopsaltul. Compozițiile și traducerile sale, lucrate într-o manieră diferită față de Macarie, au scos la iveală „o nebănuită bogăție de înțelegere și interpretare a comorilor din Irmologhionul Calofonicon” (m. Filotheu, Studiu...). Incluse într-o colecție de rânduieli și cântări pentru hram și sărbători mari, sunt tipărite în Calofoniconul paisian, alături de „heretismosuri și polyhronismosuri”, antiaxioane praznicale și alte cântări, după ce „au stat ascunse de ochii majorității psalților vreme de aproape două secole” (monah Filotheu, Studiu...).

Pe lângă importanța covârșitoare a acestui eveniment cultural, rezultatul unei impresionante munci de cercetare și editare în echipă (culegere, corectură, grafică; totodată, părintele Filotheu a creat pentru acest tom și un font muzical: „Macarie.ttf”, apropiat ca aspect de neumele scrise de mână ale părintelui Macarie), studiul părintelui Filotheu aduce la lumină câteva informații mai puțin (sau deloc!) cunoscute din viața Ieromonahului Macarie, precum: anul nașterii (1763), faptul că a studiat la Odessa, călugărirea la Athos ș.a. - „știri noi” care completează biografia „smeritului Macarie”. Este de remarcat, de asemenea, „buna îndrăzneală” de a sugera, în Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești (psalți), eventualitatea trecerii în rândul sfinților a acestuia (cu prăznuire la 30 august), precum și a lui Visarion Duhovnicul (16 decembrie).

Îmbogățirea repertoriului de strană prin cântări de o asemenea complexitate indică faptul că meșteșugul psaltichiei s-a dezvoltat considerabil în România, mai ales în ultimii 20 de ani. Legat de cântările „frumos glăsuitoare”, Grupul Stavropoleos a imprimat un CD cu opt „Irmoase calofonice” în 2012, cu interpretări solistice și în cor de înaltă ținută. Au apărut, de asemenea, și studii mu­zicologice de excepție - cum este, de pil­dă, lucrarea de doctorat a lui Cătălin Cernătescu dedicată irmoaselor calofonice (care editează, la rândul lui, Irmologhionul-Calofonicon al lui Macarie). Aceste contribuții - și multe altele - arată că, prin strădania cercetătorilor și efortul cân­tă­reților, „breasla psalților s-a maturizat din punct de vedere artistic”, iar apariția Calofoniconului paisian coincide cu momentul în care „piesele pot fi cântate responsabil și onorabil” (monah Filotheu, Studiu...).