Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Când au apărut cimitirele creştine şi cum a fost exprimată grija pentru cei adormiţi în Biserica primară? (II)

Când au apărut cimitirele creştine şi cum a fost exprimată grija pentru cei adormiţi în Biserica primară? (II)

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Pr. lect. dr. Lucian Petroaia - 16 Feb, 2021

În creştinism, mormintele nu sunt considerate locuri ale morţii, ci sunt percepute ca „firide ale vieţii”, din ţărâna cărora, la „glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 16), se vor recompune trupurile celor înhumaţi. Trupurile, înviate cu puterea lui Hristos, „începătura învierii celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20), vor fi „duhovniceşti”, „întru slavă”, „întru nestricăciune” şi „întru putere” (I Corinteni 15, 42-44), se vor reuni cu sufletele şi, astfel, persoanele umane complete vor veni la Judecata lui Dumnezeu. Pe acest adevăr teologic se întemeiază grija pentru trupurile morţilor în creştinism. Biserica a stabilit ritualuri foarte precise. Mai întâi se cuvine subliniat că, nu foarte târziu - din secolul al V-lea -, pe lângă slujitorii din clerul superior (arhiereu, preot, diacon), care săvârşeau întregul cult liturgic al Bisericii, apar, în clerul inferior, trepte de slujire cu persoane „specializate” pentru cultul celor adormiţi. Pot fi amintiţi acei „fossores” sau „laborantes” („înmormântătorii” sau „groparii”), cei care cunoşteau cel mai bine galeriile din catacombe, săpau şi îngrijeau mormintele, iar în cadrul ceremoniilor funerare aduceau la locul de veci trupul celui decedat. Lor li s-au adăugat, în secolul al VI-lea, „lecticarii” sau „dricarii”, care aveau o funcţie liturgică şi socială totodată: pregăteau şi înmormântau trupurile creştinilor săraci.

Pregătirea trupului celui decedat se făcea cu mare respect şi în cinste. Mai întâi erau respinse cu vehemenţă toate practicile precreştine, care desconsiderau persoana umană, prin neglijarea trupului, în special cremaţia şi concepţia orientală că atingerea de mort este întinare. De asemenea, nu au fost niciodată acceptate ideile gnostice din dochetism şi maniheism care, pe premisa că materia este rea, susţineau că trupurile nu trebuie îngrijite nici în viaţă, nici după moarte. Dimpotrivă, în Biserică trupul creştinului mort era spălat, era îmbrăcat în haine noi, iar la finalul slujbei de înmormântare era uns cu untdelemn, act liturgic ce semnifica faptul că acel creştin „a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit”. După slujbă, trupul era depus în „dormitorium”, cu faţa spre Răsărit şi cu cruce la căpătâi. Unele monumente funerare erau împodobite cu coroane sau candele aprinse, altele erau inscripţionate cu monograme (V.P. - „virrus perfectissimus”, H.F. - „honesta femina”, SAC.VG - „sacra virgo”), cu mici texte latine („Sit tibi terra levis”, „In pace dormitia ejus”, „Rogo orate pro me Domino”) sau greceşti („ἐν εἰρήνῃ κοιμἡσις αὐτῆς”). De la acestea se va dezvolta un gen literar specific, cel al epitafului, din bogăţia căruia cităm un exemplu: „Eusebius infans per aetatem sine peccata accedens ad sanctorum locum in pace qui escit”.

Până la definitivarea ritualului creştin complet de înmormântare, în primele două secole au coexistat, pe alocuri, elemente de rit funebru creştin cu unele elemente precreştine. Un prim exemplu, în acest sens, este hipogeul-cavou din Tomisul începutului de secol IV d.Hr., descoperit în 1988, care în pictura sa moşteneşte elemente păgâne (imaginile unor zeităţi antice), cât şi creştine (imagini-detaliu ale „banchetului funerar”, între care se evidenţiază simbolul peştelui - ΙΧΘΥΣ, cel al păunului şi, mai ales, elementele euharistice pâinea şi strugurii). Mai important este mormântul primului daco-roman creştin descoperit pe teritoriul României, la Tirighina-Bărboşi, datând din a doua jumătate a secolului al III-lea. Descoperite în 1976, osemintele ofiţerului Innocens sunt conservate perfect, iar inventarul mormântului conţine elemente de rit de înhumare creştin - poziţia corpului cu orientarea spre Răsărit, cu mâna dreaptă pe piept-abdomen şi fibula de aur cu inscripţia „INN”, dar şi dacic - căţuia, şi roman - opaiţul, amfora şi monedele emise de Claudius Goticul (268-270). Astfel de ritualuri mixte s-au utilizat, în primele două-trei secole creştine în special în zonele de confluenţă culturală.

Primii creştini, care proveneau dintre iudei, au utilizat pentru cei adormiţi rugăciuni din cultul mozaic, dar combinate cu elemente noi, creştine: citiri neotestamentare, predică şi milostenii, care pot fi considerate rădăcinile pomenilor de mai târziu. În scurtă vreme însă, Biserica Creştină şi-a rânduit propriul cult, în care rugăciunile pentru cei adormiţi ocupă un loc de seamă. Din secolul III ne parvin ştiri, consemnate de Tertulian sau Sfântul Ciprian al Cartaginei, care atestă prezenţa, în cultul creştin, a unor rugăciuni şi rituri deja consacrate pentru pomenirea celor adormiţi. La început de secol IV d.Hr., Evhologiul episcopului egiptean Serapion de Thmuis conţine un text euhologic care circula, intitulat „Rugăciunea pentru cel ce a murit şi e purtat afară”, în care se cere stăruitor: „Dumnezeule, Care ai putere asupra vieţii şi a morţii, (…) Ţie ne rugăm pentru adormirea şi odihna robului Tău acesta (N); odihneşte sufletul lui în loc de verdeaţă, în cămări de odihnă împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi sfinţii; iar trupul lui înviază-l în ziua pe care ai rânduit-o potrivit făgăduinţelor Tale nemincinoase (…)”. Din aceeaşi perioadă, „Constituţiile apostolice” aduc temeiurile pomenirilor la soroace: „Să se pomenească ziua a treia a morţilor cu psalmi, cu citiri şi cu rugăciuni, din pricina Celui ce a înviat după trei zile. Şi în ziua a noua, pentru pomenirea celor rămaşi în viaţă şi a celor morţi. Şi în ziua a 40-a, după pilda veche, căci aşa a jelit poporul meu pe Moise. Şi în ziua anului spre pomenirea celui răposat să se dea săracilor din cele ce au fost ale lui, ca să-l pomenească”. Apoi mărturiile se înmulţesc. După secolul al IV-lea, mari Părinţi ai Bisericii precum Sfinţii Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului, Epifanie de Salamina, Ambrozie de Mediolanum predică sau consemnează despre modul în care erau pomeniţi morţii, în Biserică, punând accent pe marile binefaceri duhovniceşti pe care le aduce sufletelor răposaţilor pomenirea din cadrul Sfintei Liturghii. Înseşi textele Liturghiilor Bisericii - a Sfântului Iacob, a Sfântului Marcu, ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur - sunt pline de referiri la pomenirea celor adormiţi, care sunt cuprinşi în „comuniunea sfinţilor” şi evocaţi mereu de către membrii „Bisericii luptătoare”. Ceva mai târziu, Sfântul Simeon al Tesalonicului avea să înveţe că, pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii, cei adormiţi „se împărtăşesc de Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar şi se izbăvesc cu dumnezeiască milă de toată durerea”.

Contribuţiile imnografice ale unor sfinţi precum Efrem Sirul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin, Iosif şi Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul au îmbogăţit tezaurul euhologic al Bisericii, creând posibilitatea instituirii unor zile speciale de pomenire a celor adormiţi, dar şi a unor ierurgii distincte şi armonios elaborate, privind sfârşitul vieţii pământeşti a creştinului. Încă din secolul al V-lea d.Hr. Sfântul Dionisie Areopagitul realizează deja o primă descriere a slujbei înmormântării creştine, aşa cum se săvârşea atunci. Ulterior rânduiala a fost îmbogăţită, diversificată şi, în actualitate, Molitfelnicul Bisericii cuprinde mai multe astfel de rânduieli, atât de necesare pentru a marca, în rugăciune, acest moment solemn şi înfricoşător din existenţa omului.

Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   moarte  -   inmormantare  -   cimitir