Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Când și în ce condiții sunt îngăduite deshumarea și reînhumarea și ce slujbă se săvârșește cu această ocazie? (II)

Când și în ce condiții sunt îngăduite deshumarea și reînhumarea și ce slujbă se săvârșește cu această ocazie? (II)

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Conf. Dr. Lucian Farcaşiu - 20 Iul, 2021

Din perspectivă bisericească, mormântul rămâne locul de veșnică odihnă, iar înmormântarea trupului unei persoane plecate din lumea aceasta pe calea veșniciei este socotită o rânduială plină de însemnătate, fiind cinstită cu mult respect și evla­vie de către cei rămași în viață și de către cei mai puțin credincioși, sau chiar și de către necredincioși. Din aceste socotințe ar fi de dorit ca un trup, odată înmormântat într-un anume loc, să rămână acolo, așteptând „învierea mor­ților și viața veacului ce va să fie”, așa cum mărturisim în Simbolul de credință al Bisericii, adică să nu mai fie tulburat prin deshumare. Din această perspectivă, ar trebui recurs la deshumare doar atunci când există un motiv foarte serios, această practică fiind generată de anumite condiționări și limitări externe. În rest, ea poate părea lipsă de respect față de trupul celui adormit și față de mormântul său, care ar trebui să rămână „locul de veci”.

Faptul că mormântul este socotit de către creștini locuința sau casa de veci a trupului celui adormit, în care el trebuie să-și găsească liniștea și odihna până la cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos, se poate constata în anumite zone ale țării, mai cu seamă în Ardeal și Banat, unde după coborârea sicriului în groapă se pune de către preot pământ cruciș și apoi se însemnează tot cruciș cele patru laturi ale gropii cu lopata, rostindu-se formula „Se pecetluiește mormântul robului lui Dumnezeu (N) până la a doua venire a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Formula aceasta, deși este o improvizație liturgică, nefiind stipulată în nici una din cărțile de cult ale Bisericii, nu este lipsită de semnificație teologică, întrucât trupul este dat pământului din care a fost luat și mormântului în care este pus după înmormântare, până la a doua venire a Domnului, când trupurile celor adormiți vor învia dimpreună cu sufletele lor. De asemenea, pecetluirea gropii până la a doua venire a Domnului are și un temei scripturistic, inspirat din însăși pecetluirea mormântului Mântuitorului, relatată în Sfintele Evanghelii: „iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra” (Matei 27, 66). În Ardeal și Banat, abia după rostirea acestei formule, se pune pământ cruciș peste sicriu sau rămășitele de cărbune și tămâie din cădelniță, rostindu-se formula indicată în Molitfelnic și Agheasmatar: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa” (Psalmul 24, 1).

Cu toate acestea, date fiind atâtea condițio­nări de natură exterioară, astăzi ne confruntăm aproape în mod obișnuit cu practica deshumării osemintelor. În această situație, pe bună dreptate, ne punem întrebarea: ce slujbă ar trebui să oficiem cu acest prilej al deshumării?

Răspunsul la această întrebare nu-l putem afla din cărțile de cult, manualele de teologie liturgică sau din tipicul Bisericii noastre, care nu specifică absolut nimic privitor la acest fapt, ci mai degrabă din practica liturgică actuală și din obișnuința de a proceda într-o astfel de situație, observată la slujitorii sfintelor noastre altare.

Astfel, dacă este vorba de o deshumare la solicitarea sau cu aprobarea organelor judecă­torești pentru cercetări asupra trupului celui adormit, dacă preotul este contactat de familie într-o astfel de situație, el poate săvârși o panihidă sau parastasul obișnuit din rânduiala noastră bisericească, rămășițele pământești fiind, la încheierea cercetărilor, înmormântate din nou, după rânduiala obișnuită.

Dacă osemintele sunt scoase dintr-un mormânt pentru a fi așezate în altul, iarăși se poate săvârși o panihidă sau slujba Parastasului, atât la mormântul de unde au fost deshumate, cât și la noul mormânt unde ele vor fi reînhumate, mai ales dacă vor fi reînhumate într-o altă localitate. Reînhumarea se va face după rânduiala obișnuită, indicată în Molitfelnic, pentru punerea sicriului în mormânt, din cadrul slujbei Înmormântării.

În situația în care osemintele sunt scoase pentru a fi înmormântat altcineva în acel loc, osemintele celui care a fost înmormântat mai întâi în acest mormânt sunt puse într-un săculeț și reînhumate în colțul gropii; de regulă, dacă acesta a fost credincios ortodox, se rostesc o ectenie pentru cei adormiți și „Veșnica pomenire”, cu prilejul ducerii sicriului celui nou adormit la mormânt, pentru a fi așezat aici, dimpreună cu osemintele celui dintâi care fusese înmormântat în acest loc.

Cât privește tradiția existentă în Moldova de a-i deshuma pe cei adormiți după șapte ani, osemintele acestora fiind puse într-un sicriu nou și apoi reînhumate, preotul va săvârși cu acest prilej slujba Parastasului, aceasta fiind de altfel ultima pomenire solemnă. Nu se susține dorința unor familii de a fi săvârșită cu acest prilej slujba Înmormântării, aceasta fiind privită ca o inovație liturgică, întrucât slujba Înmormântării se săvârșește o singură dată, în ziua înmormântării, de regulă la trei zile după adormire, în prezența sicriului cu trupul celui adormit, în biserică sau în capelele cimitirelor, special amenajate pentru privegherea celor plecați în veșnicie și pentru săvârșirea slujbei Înmormântării lor.

Toate aceste rânduieli și rugăciuni care se fac pentru cei adormiți vădesc grija cu care Biserica îi înconjoară pe aceștia, rugându-se pentru odihna sufletelor lor, dar și grija și respectul pe care Biserica, dar și cei rămași în viață, membri ai familiei, apropiați și cunoscuți le au față de trupul și rămășițele pământești ale celui plecat pe calea veșniciei. Acest fapt pune în evidență valoarea pe care creștinii o acordă trupului, pentru că viața noastră pământească și întregul nostru efort în vederea mântuirii le ducem în trup, iar sfințirea pe care ne silim să o dobândim pentru a putea intra în odihna și bucuria Împărăției lui Dumnezeu se referă, deopotrivă, la suflet, dar și la trupul nostru, care este chemat să devină „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19-20). 

Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   deshumare