Canoanele Sfântului Ioan, o iconomie înţeleaptă

Apariţia Spovedaniei individuale, primirea tot mai rară a Împărtăşaniei de către creştinii vremii, precum şi nevoia de apelare la alte mijloace de canonisire în afara opririi de la aceasta au condus la o nouă abordare canonică înfăptuită de Sfântul Ioan Postitorul, Patriarh al Constantinopolului între anii 582 şi 595. Lucrarea întreprinsă de Sfântul Ioan nu s-a dorit a fi o „reformă“ canonică, ci o continuare a operei înfăptuite de Sfinţii Părinţi în vederea vindecării sufleteşti a celor care păcătuiseră. În nici un caz nu putem considera că avem de-a face aici cu o iconomie lipsită de rânduială, ci cu una înţeleaptă şi plină de discernământ.

În Canonul al III-lea regăsim toate motivele exprimate de Sfântul Ioan Postitorul în vederea modificării perioadelor de oprire de la Sfânta Împărtăşanie: „Eu socotesc că celor care judecă drept nu li se pare că scurtarea de către noi a timpului de pocăinţă nu este o părere salvatoare, deoarece nici Părintele Vasile cel Mare şi nici cei mai vechi dumnezeieşti Părinţi ai noştri nu au stabilit pentru cei care păcătuiesc vreo ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări de genunchi, fără numai îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie. Noi am socotit ca în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă. De pildă, dacă cineva ar primi să nu bea vin în anumite zile, am judeca să-i iertăm şi noi un an din epitimia hotărâtă de către Părinţi, pentru greşeala lui. Aşijderea, dacă ar făgădui reţinerea de la carne până la un timp, am socotit să-i tăiem alt an, iar dacă de la brânză şi de la ouă, sau peşte, sau de la untdelemn, şi astfel pentru fiecare reţinere de acest fel să-i iertăm un an. Tot astfel să procedăm dacă acela va voi să îmblânzească pe Dumnezeu prin îmbelşugatele plecări de genunchi; şi mai ales de va arăta râvnă şi hotărâre nestrămutată pentru milostenie. Iar dacă cineva după păcătuire s-a dedat vieţii de Dumnezeu iubitoare şi singuratice, am socotit că este bine să dobândească iertare încă şi mai scurtă, ca prin acest fel de vieţuire să răzbune în viitor patima respectivă în cursul vieţii“ (apud arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, „Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii“, Sibiu, 2005, p. 481). Astfel, aşa cum ni se spune, nu se încearcă o modificare a regulilor stabilite de sfinţii de dinainte, dintre care cel mai semnificativ în direcţia reglementării disciplinei canonice era Sfântul Vasile cel Mare, ci doar o adaptare a acestora la nevoile vremii respective. Aşadar, Sfântul Ioan Postitorul nu doreşte să efectueze o „reformă“ canonică, ci doar să evidenţieze importanţa altor mijloace de canonisire a celor care au păcătuit în afara opririi de la Sfânta Împărtăşanie. În locul unei perioade foarte lungi de oprire de la Sfânta Împărtăşanie (10, 15 sau chiar 20 de ani), el preferă variante care scad perioada de timp aferentă, compensând această scădere prin post, metanii sau milostenie, oferind astfel o varietate de metode prin care cel care a săvârşit păcatul poate primi vindecarea. Dacă adăugăm aici faptul că o mare parte din creştinii vremii se împărtăşeau destul de rar, era clar că perioada de oprire de la comuniunea euharistică nu urma să aibă un efect prea mare asupra lor. Era necesară o schimbare de optică, iar Sfântul Ioan Postitorul, inspirându-se din disciplina ascetică monahală, o reuşeşte.

Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie putea fi scurtată, atât timp cât persoana care săvârşise păcatul urma să postească, să facă metanii sau să ofere milostenie. Aceste trei lucrări bune puneau bazele a două virtuţi esenţiale: înfrânarea (postul şi metaniile) şi iubirea de aproapele (milostenia). Un ultim motiv pentru această diferenţă constă în apariţia spovedaniei individuale în detrimentul celei publice. Dacă sistemul penitenţial din primele patru veacuri era unul în care creştinii erau canonisiţi în văzul tuturor, acum trebuiau puse bazele unui alt sistem prin care canonul primit să poată fi îndeplinit în particular. De aceea, introducerea postului, milosteniei şi a metaniilor ca mijloace de ispăşire a relelor săvârşite s-a dovedit o măsură importantă şi necesară. De altfel, optica exprimată de Sfântul Ioan Postitorul s-a impus şi în povăţuirile pentru duhovnici existente în Molitfelnic la ora actuală, deoarece s-a dovedit a fi una echilibrată şi uşor de pus în aplicare.

Recomandările oferite preoţilor în Molitfelnic

 „Că de se va afla acel om cu bună cucernicie şi va veni să facă în toate zilele metanii după putinţă, să-i ierţi un an din numărul anilor ce l-ai oprit să nu se împărtăşească; şi de va vrea să facă milostenie după putere, să-i ierţi şi alt an. De va posti miercurea şi vinerea, după porunca Sfinţilor Apostoli, să-i ierţi şi alt an. De va vrea să postească şi lunea - să nu mănânce carne - să-i laşi şi alt an. De va fi de vârstă mai jos de 30 de ani, să-i laşi şi alt an. De va fi mai jos de 20 de ani, să-l canoniseşti mai puţin. Iar de va vrea să se pocăiască de păcate şi va vrea să se facă călugăr, atunci să-i ierţi a treia parte din canon. De va vrea să meargă în mănăstire de obşte, să-i laşi jumătate din canon. Iar de va cădea după ce a luat chipul călugăriei, atunci să le facă toate deplin“, se arată în povăţuirile din Molitfelnic (EIBMBOR, 2000, p. 76). Vedem, astfel, că opinia Sfântului Ioan Postitorul a fost cea care s-a impus în cele din urmă, deoarece el nu se axează exclusiv pe oprirea de la Sfânta Împărtăşanie a celor care au păcătuit, ci şi pe înţelepţirea acestora prin intermediul altor mijloace duhovniceşti - post, milostenie, metanii etc. În esenţă, ceea ce fiecare preot trebuie să vizeze atunci când vine la el o persoană care a păcătuit grav, nu constă în multitudinea anilor de oprire de la comuniunea euharistică, ci în schimbarea vieţii acesteia prin mijloace spirituale potrivite, astfel încât păcatul să nu se mai repete. La aceasta se adaugă, după caz, şi câţiva ani de oprire de la primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos. Ca slujitori ai Sfântului Altar, nu putem îngădui ca oricine, indiferent de relele săvârşite, să fie împărtăşit, dar nici nu trebuie să ne gândim că simpla oprire de la comuniunea euharistică este suficientă. De aceea, ţinând cont de puterea fizică, de disponibilitatea spirituală a celui bolnav sufleteşte, de gradul de pocăinţă al acestuia şi de contextul în care îşi desfăşoară munca şi activitatea în familie, trebuie să se recomande şi alte mijloace de apropiere de Hristos, respectiv un canon de rugăciune, de postire, metanii acolo unde este cazul şi, mai presus de toate, milostenia faţă de aproapele, deoarece nu există nimic care să ne apropie mai mult de Dumnezeu decât purtarea de grijă şi iubirea faţă de aproapele nostru.