Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Cântăreții bisericești, o breaslă profesionalizată
Două imagini alb-negru, aceeași ipostază, o singură poveste, cea a cântăreților bisericești. Fotografiile sunt realizate la sfârșitul lucrărilor Congresului cântăreților bisericești ce reunea la Iași psalți din toate zonele țării. Acești cântăreți bisericești au fost, în acea perioadă, mai ales în lumea rurală, adevărați luminători, respectați la fel ca învățătorii satelor.
21-23 august 1912. Pe treptele Catedralei Mitropolitane din Iași, de-o parte și de alta a intrării, o mulțime uriașă de bărbați, având în mijloc arhierei și preoţi.
18 iunie 1936. Pe treptele aceleiași catedrale, într-un cadru fotografic ceva mai restrâns, un grup numeros de tineri și câțiva clerici.
Prima imagine provine din arhiva Seminarului Teologic din Iași și a fost făcută publică de pr. Dragoș Bahrim. Pe cea de-a doua am descoperit-o în arhiva familiei cântărețului bisericesc Vasile Miron (1912-2014), de la Rădăşeni, din judeţul Suceava, în timpul unei documentări. Ambele imagini vorbesc despre o categorie profesională ce în prima jumătate a secolului trecut avea un statut bine definit, o asociație reprezentativă și activă, o revistă cu apariție lunară („Cultura”), iar instruirea cântăreților se făcea în școli dedicate, cu durata de patru ani, la absolvirea cărora tinerii căpătau nu numai cunoștințe muzicale temeinice, ci și un solid nivel de cultură generală.
În 1912 a avut loc cel de-al doilea Congres național al cântăreților bisericești. S-a desfășurat la Iași, după ce prima ediție fusese organizată la București, în 17-18 octombrie 1911, fiind prezidată de Ion Popescu-Pasărea (1871- 1943), strălucit profesor și cântăreț bisericesc, compozitor, editor și publicist, organizator al vieții muzicale bisericești. Cu un an înainte de acest prim congres, în septembrie-octombrie 1910, el înființase Societatea culturală „Părintele Macarie”, a cântăreților bisericești din București. În aceeași perioadă au fost create și alte societăți, în mai multe orașe precum Bârlad, Galați, Craiova, Botoșani, Piatra Neamț. Tot I.P. Pasărea înființase, în 1911, revista „Cultura”, a cântăreților bisericești din România, în paginile căreia erau tratate subiecte de interes referitoare la muzica bisericească și la problemele cu care se confruntau cântăreții bisericești. De altfel, despre congresul de la Iași, din august 1912, la care participaseră circa 2.000 de psalți din toată țara, s-a scris pe larg în ediția din septembrie a acestei reviste. Atmosfera cu care ieșenii și-au așteptat oaspeții din țară este descrisă în preambulul unei relatări despre prima zi a congresului, redată pe site-ul byzantion.ro: „La orele 7 dimineața, peronul gării Iaşi nu mai încăpea pe cântăreții sosiți din ajun. În frunte cu cântăreții Ieşeni, ei vin să întâmpine aici pe preşedintele lor, Popescu-Pasărea, ce soseşte împreună cu cântăreții Olteni, Mehedinţeni etc. Trenul întârziază - şi nerăbdarea creşte; mulţi dintre cântăreţi nu-l cunosc pe preşedinte - şi fiecare se sileşte să ocupe loc mai aproape spre a-l vedea…” Congresul a fost patronat de Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, care i-a întâmpinat cu un discurs încurajator și plin de căldură: „Noi suntem fericiţi că vă putem vedea în mijlocul nostru, în număr atât de mare. De aceea, nu am cuvinte să laud în deajuns pe inițiatorii acestui congres bisericesc; și lauda, e de sigur, nu numai a mea, ci a tuturor acelora, care văd în această adunare şi o înfrățire a tuturor românilor, adunaţi azi laolaltă din deosebitele unghiuri ale țărei, cari şi-au întins acum bucuroşi unul altuia mâna, stabilind trainice legături frățeşti şi colegiale”.
De altfel, I.P. Pasărea a fost o figură cu totul remarcabilă în epocă, capabil să mobilizeze energii și să facă lucruri care să conteze pentru breasla dascălilor de biserici. Potrivit www.psaltiicatedraleipatriarhale.wordpress.com, societatea pe care a înființat-o a încorporat, până în 1915, printr-o hotărâre provizorie, apoi din 1920 printr-o hotărâre definitivă, toate celelalte societăți ale psalților din țară, devenind „Asociația generală a cântăreților bisericești din România”. El a fost președintele acesteia până în anul 1940.
Documentele vremii arată că este și cel care a întocmit o programă muzicală unitară pentru toate seminariile teologice din ţară, a organizat cursuri speciale pentru instruirea cântăreților bisericeşti, militând mereu pentru drepturile acestora. Iar congresele pe care le organiza, precum cel din 1912, aveau rolul de a reliefa importanța statutului cultural şi social al cântăreților bisericeşti.
În calitate de președinte al „Asociației generale a cântăreților bisericești din România”, a inițiat toate congresele. Îl regăsim în mijlocul psalților și la Congresul din 18 iunie 1936, cel imortalizat în fotografia din arhiva cântărețului bisericesc Vasile Miron de la Rădășeni, care s-a numărat printre participanți, având pe atunci șase ani de experiență în dăscălie, dobândită în stranele a două biserici de sat.
Rol esențial în formarea micilor intelectuali ai satelor
Și Vasile Miron, la fel ca majoritatea cântăreților participanți la aceste congrese, era absolvent de școală de cântăreți. Își făcuse studiile la Piatra Neamț. Dar astfel de școli, de patru ani, existau în multe orașe și pe lângă unele mănăstiri și aveau o programă riguroasă în ce privește disciplina muzicii psaltice. De asemenea, se punea accent pe discipline formatoare de cultură generală: religia, limba română, geografia, istoria, matematica şi contabilitatea.
În Moldova, spre exemplu, „funcționau mai multe şcoli de cântări bisericeşti, precum cele de la Iaşi, Piatra Neamţ, Bacău, Huși, Roman, Bârlad, Cernăuţi, Chişinău, Botoşani, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Văratec, Mănăstirea Agapia”, după cum notează pr. Gabriel Nastasă în volumul „Pagini din istoria muzicală bisericească a Moldovei: secolul al XX-lea”.
Școala de cântări de la Iași, reînființată în anul 1892, în vremea Mitropolitului Iosif Naniescu, continua o tradiție începută la 1805, la inițiativa lui Veniamin Costachi. În decursul secolului al XIX-lea, această școală a fost închisă și redeschisă de mai multe ori, din lipsa fondurilor. În 1892, după cum explică în volumul citat pr. Gabriel Nastasă, Mitropolitul Iosif Naniescu a obținut „sprijinul material al Ministerului de Culte pentru această Școală de cântăreți, care va intra într-o altă etapă sub conducerea protopsaltului Gheorghe Grigoriu”.